Pe 2 iunie este sărbătoarea naţională a Italiei. Ceea ce îmi dă ocazia să public cîteva fragmente dintr-un articol mai amplu (care va apărea în Lettre Internationale, ediţia de vară) despre experienţa mea în/cu această ţară.

Am ajuns la Roma în ianuarie 1994, ca lector de limba şi literatura română. Am descoperit Italia cu ajutorul prietenilor mei Luisa Valmarin (profesoară la Universitatea „La Sapienza“ din Roma) şi Bruno Mazzoni (profesor la Universitatea din Pisa şi decan al Facultăţii de Limbi străine). Sînt filologi de mare clasă şi predau româna, de decenii, în Italia. Iar Angela Tarantino, pe atunci asistentă la Roma, acum profesoară de română la Universitatea din Firenze, cu care împărţeam biroul şi trăncăneam despre orice – de la modă la politică – a editat un text românesc de secol XVIII cum puţini în România ştiu s-o facă, a tradus din Lena Constante şi din alţi autori şi a fost întotdeauna un fel de angelo custode al colocviilor, conferinţelor, seminarelor cu invitaţi din România (fie ei scriitori, universitari sau artişti).

Mi-au fost la început „mediatori culturali“, cum se spune acum. Cînd am reuşit „să mă descurc singur“, mi-am făcut de cap: m-am apucat să conversez, după obiceiul locului, cu il giornalaio (vînzătorul de ziare), am cutreierat Roma în lung şi-n lat şi am umblat prin Italia „cealaltă“, aceea care nu apare în ghidurile turistice – de fapt, cea reală. N-am nimic de spus despre Domul din Milano, despre muzeele Vaticanului, despre Galleria Uffizi sau alte asemenea locuri celebre; nimic mai mult şi mai bun decît au spus o sumedenie de oameni înaintea mea. Dar pot să spun că la Polli, un orăşel din apropierea Romei, urcat pe o stîncă, m-am învîrtit o seară întreagă printre casele vechi săpate în piatră (şi încă locuite, desigur) şi n-aş mai fi plecat din acest „joc al timpului“ care, la adăpostul întunericului, mă făcea