Specificul evoluţiei istorice a Transilvaniei a făcut ca întreaga regiune să fie presărată cu reşedinţe nobiliare – castele şi conace –, cetăţi şi biserici fortificate, toate cu valoare patrimonială deosebită. Multe au supravieţuit pînă astăzi, chiar dacă nu întotdeauna s-au păstrat intacte, în timp ce altele au devenit, prea devreme, legendă.

Pentru pasionaţii de drumeţii şi obiceiuri locale, aducem azi la lumină destinul unui castel din Carpaţi, mai precis din ţinutul poetic denumit Ţara Codrului, zonă situată în extremitatea nordică a României, la întretăierea judeţelor Maramureş, Sălaj şi Satu Mare. Mergem aşadar în Maramureş, la circa 45 de kilometri de Baia Mare, la Asuaju de Sus, unde a existat multă vreme un conac impunător, cunoscut de localnici sub denumirea de „cetatea baronului“.

Asuaju de Sus (sau Felsö-Szivágy), este menţionat documentar încă din secolul al XV-lea. La 1908, prima monografie românească dedicată Sălajului – aflat pe atunci în componenţa Imperiului austro-ungar – pomenea satul ca pe o aşezare inclusă administrativ în acest judeţ, care avea „280 de fumuri (...), cu 1460 de suflete“, unde „din 8745 jugăre ş1 jugăr = aprox. 0,57 haţ de pămînt, numai 1785 sînt în mîna românilor“. Cam la aceeaşi dată, cel mai influent personaj al ţinutului era baronul Bornemissza Elemér, care îşi construise la Asuaj, în vîrf de munte, o reşedinţă de vînătoare, înconjurată de un parc cinegetic adăpostind mult vînat de soi. Aceasta este faimoasa „cetate a baronului“, care l-a găzduit, se pare, în timpul Primului Război Mondial, şi pe arhiducele Iosif de Habsburg, la o partidă de vînătoare.

După unirea Transilvaniei cu România, castelul a intrat în proprietatea statului român, dar a rămas părăsit şi nelocuit vreme de mai mulţi ani. A fost scos din uitare începînd din 1929, cînd autorităţile hotărăsc să îl dea în folosinţă Asociaţiei Creştine