"Oracolul" crizei, Nouriel Roubini, recomanda României în urmă cu o săptămână să reducă deficitul bugetar şi să atragă investitori pentru a ieşi din criză. Exact pe dos faţă de cum au procedat până acum guvernanţii români, care, în loc să ia exemplul polonezilor şi să prezinte străinilor o nouă ofertă investiţională, au preferat să se împrumute de la instituţiile financiare internaţionale.

Iar dacă mai punem la socoteală că Săptămâna Financiară a avertizat încă de anul trecut că dobânzile n-au loc în jos, pentru a putea fi păstrate investiţiile existente în România şi atrase altele noi; că încrederea investitorilor poate fi recâştigată doar plătind prime de risc - dobânzi - adecvate şi nu realizând investiţii publice din împrumuturi guvernamentale; că în locul scăderii dobânzilor ar fi fost mai potrivită reducerea sau chiar desfiinţarea unor taxe pentru a stimula investiţiile - atunci se poate spune că politicienii de la putere au primit soluţia în timp util.

În fine, ceea ce vine să spună Roubini este oricum de bun augur, deoarece avertismentul şi "reţeta" Săptămânii Financiare nu mai par a fi deplasate. Şi apropo de posibilitatea de a mai minţi încă şase luni. S-ar putea să fie deja prea târziu, pentru că pe fondul reducerii dobânzilor, formarea brută de capital - investiţiile - a consemnat scăderi-record. Iar când nu este respectat postulatul că o inflaţie scăzută şi stabilă reprezintă cea mai bună contribuţie pe care politica monetară o poate aduce pentru susţinerea creşterii economice şi crearea de noi locuri de muncă, politicienilor nu le rămâne decât să culeagă ceea ce au semănat.

În locul unei singure probleme, au apărut trei. Când inflaţia, recesiunea şi şomajul survin concomitent, acestea sunt semne de stagflaţie, şi fenomenul are cauze monetare. Sau, ca să fim sută la sută exacţi, e determinată de încercarea de a substitui