Pentru cine este interesat de fenomenul religios, Ierusalimul este o experienţă unică. Sînt prezente aici, pe numai cîţiva kilometri pătraţi, uneori la cîteva străduţe distanţă, locurile sfinte ale celor trei religii ale Cărţii. Experienţa spirituală a pelerinajului în zilele de Paşte la Ierusalim este indicibilă; dar nu despre aceasta va fi vorba aici. Spaţiul în care s-au petrecut evenimentele principale descrise în Noul Testament este un loc unde se poate observa, ca nicăieri în altă parte, ceea ce s-ar putea numi aproprierea sacrului: felul în care omul modern intră în contact cu sacrul, îl experimentează, şi mijloacele de care se serveşte pentru a-l face al său, pentru a-şi încorpora ceva din esenţa acestuia.

Se poate obiecta că lipseşte aici detaşarea, obiectivitatea necesară studiului antropologic, care este în mod tradiţional dedicat societăţilor tradiţionale, pe care le poate studia cu detaşarea entomologului; dar o parte din ce în ce mai importantă a antropologiei moderne este, prin forţa lucrurilor, dedicată societăţii contemporane urbane. Observatorul este obligat să se detaşeze, pe cît posibil, de propria sa subiectivitate, şi aceasta este încă şi mai dificil cînd este vorba de fenomenul religios. Totuşi, deşi considerabilă, dificultatea antropologiei religioase aplicate societăţii contemporane nu este total diferită de cea a antrolologiei urbane, care are deja o tradiţie de peste o jumătate de secol. Încerc deci, pe cît este posibil, să las cuvîntul doar observatorului…

Ceea ce frapează este mai întîi propensiunea de a marca printr-un gest decisiv luarea în stăpînire a locului unde s-a manifestat sacrul. Lunga istorie a certurilor pentru posesiunea Sfîntului Mormînt între franciscani, armeni, copţi şi ortodocşi este cunoscută (se ştie că ea a fost una dintre cauzele războiului Crimeii), şi dacă Statu-Quo din 1852 este şi azi respectat,