Poporul s-a transformat în populaţie; comunitatea în turmă; ţara în teritoriu; naţiunea în trib; elita în gaşcă. Manelismul a invadat societatea şi politica. Cum poate fi slavată securitatea României în atari condiţii? Sincer, nu ştiu!

Sistemul global de securitate alcătuit dintr-o combinaţie de alianţe în contrapondere, parteneriate în reţea şi mecanisme de siguranţă colectivă, imaginat de România postbelică, se perimează prin nelucrare asociată cu stingerea generaţiilor legate intelectual şi sentimental de el. Insecuritatea României în vecinătatea apropiată se amplifică prin însingurarea ei regională precum şi prin prinderea în încercuirea forţelor naţionalist-revizioniste resuscitate la frontierele sale. Un deja conturat triunghi ruso-germano-turc în Marea Neagră şi un altul, deloc imposibil, polono-ucraineano-rus la graniţa de nord şi est, îi reduc marja de manevră, în timp ce mişcări naţionaliste adesea fascistoide, asociind vechi nostalgii imperiale cu frustrarea umilirilor recente într-o coaliţie de fapt dacă nu şi deliberată, o iau în cătare. Pe acest fundal reduta euro-atlantică pentru integrarea în care România şi-a diminuat până la anihilare instrumentele auto-apărării, este lovită de nebunia auto-demolării. În lipsa unui adversar pe măsură NATO se află în criză de viziune şi coeziune. UE, la rându-i, nu ştie cum să rezolve contradicţia dintre autohtonismul creştin al doctrinelor conservatoare şi internaţionalismul secular al ideologiilor progresiste, cea dintre guvernarea economică transnaţională de factură oligarhică (ocultă şi speculativă) deja reală şi guvernarea politică transnaţională de factură democratică (transparentă şi productivă) abia emergentă, cea dintre egoismul naţional al statelor membre şi nevoia de solidaritate transnaţională a naţiunilor europene, precum şi cea dintre Nord-Vestul european (dezvoltat şi disciplinat) şi