21-22 mai. La emisiunea de săptămîna trecută a lui Horia-Roman Patapievici, am tresărit ca scurtcircuitat cînd Silvia Kerim a amintit, evocînd creaţiile de vîrf ale lui Mircea Veroiu, de Să mori rănit din dragoste de viaţă, realizat înainte de 1989. HRP nu a cerut amănunte, a tăcut, s-a trecut mai departe, eu nu. E unul dintre filmele cvasi-interzise după 1990, deşi ca frumuseţe cinematografică stă lîngă cele cîteva realizări valabile ale acelei vremi: o splendoare în alb-negru, un montaj ritmat desăvîrşit, un Gheorghe Visu de neuitat, aş spune că e „un film rănit din dragoste de cinema şi ucis de politică“. El are ca eroi un grup de utecişti care, în anii războiului antisovietic, organizează în munţi sabotarea transporturilor militare româno-germane. Se reprogramează într-o veselie BD-urile cu elogiul lor indecent la adresa Miliţiei sau haiducelile benigne ale lui Mărgelatu – Să mori rănit… nicicum, niciodată. Nu mai e cazul? – cum se scria în autobiografiile complicate.
Nu mai e cazul să popularizăm asemenea subiecte cu tineri care au luptat împotriva ocupaţiei hitleriste? Nu s-a luptat în munţi decît împotriva comuniştilor? Anticomunismul la zi interzice eroi antinazişti în filme excelente? Antihitlerismul nu era o cauză pentru care merita să mori din dragoste de viaţă? Vă propun – în cazul că posedaţi un studio cinematografic – să luaţi de la arhivă filmul lui Veroiu şi să vi-l proiectaţi fără angoase politice la zi. Suport să dau curs oricînd unei invitaţii din partea dvs., urmate eventual de o discuţie chiar în contradictoriu pe tema: se puteau face filme excelente în socialism?
Strict personal, aş trăi o situaţie de o ironie nu chiar indescifrabilă. Am avut cîndva discutabilul privilegiu de a vedea, ca redactor la Cinema, sus, la etajul XI al Casei Scînteii, într-o săliţă specială a Direcţiei cinematografice, filmele interzise difuzării publice,
