După cinci zile de TIFF, am hotărît că nu-mi convine numărul foarte mare, excesiv de mare, de filme (cu vreo 40 mai multe ca anul trecut şi cu vreo 50 mai multe ca la, s-avem pardon, Veneţia). Aş fi preferat să fie filme mai puţine, dar proiectate de patru-cinci ori, nu doar o dată sau de două ori, ca să nu mai începi fiecare dimineaţă refăcînd şi răs- refăcînd programul zilelor următoare. Café noir, filmul pe care Mihai Chirilov l-a recomandat în primul Aperitiff, era programat o singură dată, în timpul evenimentului A Soundrack for Andy Warhol’s Screen Tests. Şi de bine ce era programat, a şi fost anulat, urmînd, sper, să fie reluat într-o sală de cinema mai mare decît cea de la Arta. La fel, cum era să văd eu ieri seară şi Felicia, înainte de toate, şi Wendersul de patru ore, şi Lebanon? Nu vreau să credeţi că mă plîng, atîta ar mai trebui, dar mă gîndesc că, dacă festivalul tot a ajuns atît de mare, n-ar strica o strategie cu adevărat eficientă a programării proiecţiilor.

Marţi, de ziua lui M.M., am văzut 5 filme. Să le luăm pe rînd:

Hiroshima, regizat de unul din cei doi uruguayeni care au făcut melancolicul Whisky, cîştigător al trofeului festivalului în 2005. Hiroshima e un musical mut, cu inserturi de dialog ca-n filmele de-nceput de secol, cu muzică indie şi un umor absurd care în general mă prinde, dar de data asta doar m-a exasperat. Şi cum filmul e mut, coloana lui sonoră au fost scîrţăielile fotoliilor de la cinematograful Arta. În timpul secvenţelor lungi în care personajul principal se plimba pe bicicletă prin oraş, spectatorii se tot foiau că să-şi găsească o poziţie mai comodă, iar foiala lor făcea scîrţ-scîrţ, enervîndu-i pe cei din jur (care scîrţîiseră şi ei, dar puţin mai devreme). Pentru mine, Hiroshima a fost o dezamăgire, o jucărie care-şi toceşte singură mecanismul de funcţionare înainte să ajungă la final, un produs care n-are