Douăzeci de ani am trăit cu toţii o realitate ajustată. Am creat, am acceptat tacit, am ignorat sau n-am avut habar de formele prefabricate, artificiale, în care cei care au condus ţara asta – şi cei care au fost conduşi deopotrivă – au înghesuit adevărul. Ne-am culcat, pe rînd şi la gramadă, ghemuiţi în cele mai bizare poziţii, într-un pat al lui Procust. Acum, cînd patul a devenit din ce în ce mai strîmt şi ne cad pe dinafară, sub sabie, mai toate organele vitale, începem să ne punem întrebări cu omul slab şi cu omul gras. Întrebări legate de cheltuieli nejustificate, de băgatul mîinii pînă la cot în banul public, de planuri de asistenţă socială clădite pe nimic, de imposibilitatea de a plăti pensiile şi salariile.

Aceiaşi sindicalişti, pe care îi văd din ’90 încoace, mînuiesc mase de oameni speriate de un viitor incert, persoane nelegate de nici un fel de sens comun, de nici o direcţie închegată social. Chiar strînşi în număr mare în Piaţa Victoriei să strigăm împotriva Guvernului, am dat un spectacol fracturat. Acolo era România. La nuntă, botez sau înmormîntare. Dansînd dansul pinguinului, ascultînd un soi de hip-hop în aceeaşi măsură în care ascultam lideri de sindicat care, în particular, nu se înţeleg nicicum. Care sînt putred de bogaţi. Care, în deplasări în străinătate, stau la hoteluri de cinci stele, şi altminteri reprezintă interesele unei populaţii fără dinţi în gură. Care n-au nici o problemă să fie plătiţi de unii şi de alţii cu deputăţie în Parlamentul pe care cu o zi înainte voiau să-l desfiinţeze.

Coeziunea socială se bazează pe încredere. N-am avut-o niciodată. Nu vă miră că în ţara asta nu există practic cifre oficiale pe care să te poţi baza, oricare ar fi domeniul la care fac ele referire? Guvernarea precedentă nu are aceeaşi statistică precum cea care i-a urmat. Referinţe care ar trebui să fie de netăgăduit – proiectarea de bu