Aproape nu-ţi vine să crezi că există o înregistrare publică, oficială, cu Bacovia recitînd din propriile poeme. Te aştepţi să-i auzi interpretîndu-se pe histrionicii Arghezi şi Barbu sau, dimpotrivă, pe atîţia alţi poeţi solemni, pătrunşi de propria şi nemuritoarea operă, dar nu pe autistul, retrasul Bacovia, cu doar trei ani înainte de a muri. Şi totuşi, există o asemenea înregistrare, din 1954, aflată în Fonoteca Radio România şi editată anul trecut de Casa Radio sub titlul Rar. Poeme rostite la radio, cu prefaţa şi notele lui Bogdan Ghiu. Sînt 28 de poeme – dintre cele mai bine cunoscute – citite de Bacovia, într-o înregistrare de mai puţin de 20 de minute şi dintr-a doua încercare.
Cu un an înainte, în 1953, convalescent după o boală lungă – povesteşte Agatha Grigorescu, soţia poetului –, Bacovia înregistrase, tot la radio, alte 20 de poeme, pe bandă de magnetofon. Printr-o fatalitate, ca atîtea altele în viaţa sa, înregistrarea aceasta s-a şters. Aşa încît, după o vreme, din nou bolnav şi cu totul epuizat, Bacovia e invitat să facă o nouă înregistrare. Refuză, cum probabil refuzase şi prima dată. Dar, tot ca prima dată, e îndelung convins: era epoca recuperării sale din purgatoriul „decadent şi antirealist“ în care fusese aruncat între 1947 şi 1953 de noua putere comunistă. Sprijinit de Eugen Jebeleanu (care a semnat şi prefaţa volumului recuperatoriu Poezii din 1956) şi de Cicerone Theodorescu, Bacovia trebuie să participe la propria-i deturnare: decadentismul de ieri devenea, în noua lectură, profetism proletar, iar „poetul plumbului, al amurgurilor violete, al tristeţilor provinciale“ devenea „poetul serenadei muncitorului“. Un clişeu înlocuit cu alt clişeu.
A participat însă Bacovia însuşi la această deturnare? S-a schimbat atît de radical în cei şase ani de marginalizare şi uitare? Criticul său cel mai empatic, Lucian Raicu, a scris mai de
