Un documentar cu imagini de arhivă inedite din viaţa cuplului Ceauşescu - la care publicul larg nu a mai avut acces până acum... dar lipsit de comentarii care să-l facă să înţeleagă despre ce este vorba.

Anunţat pe ultima sută de metri ca făcând parte din Selecţia Oficială de la Cannes, dar fără a fi în competiţie, „Autobiografia lui Nicolae Ceau­şescu" de Andrei Ujică a făcut valuri, încă înainte de vizionarea de pe Croazetă (mai ales că era şi programat la puţin timp înainte de mini-serialul Carlos, despre teroristul la care a apelat şi „Geniul din Carpaţi"). Internauţii au postat comentarii dezagreabile, fără a-l vedea, doar la ideea că e un mod de a profita de un dictator ca să câştige autorii notorietate. Mi s-a părut o exagerare, şi am sperat că un cineast care a făcut „Video­gramele unei Revoluţii" este o garanţie de reuşită. Din păcate realitatea a fost şocantă. Filmul are trei ore, dar nu voi mai reproşa lungimea excesivă, pentru că a ajuns un fapt comun, pentru cronicile interne şi externe ale producţiilor, ci asupra conţinutului. S-a ales să nu se facă prea multe comentarii pe parcursul imaginilor, lucru de care mulţi s-au grăbit să se extazieze. Ar fi putut totuşi să meargă, dacă măcar pe ecran ar fi apărut nişte date ca­len­daristice, dacă s-ar fi păstrat o ordine cronologică şi nu s-ar fi făcut un şotron printre perioadele ceauşiste (din care lipseşte blestemata lege contra avort şi abia de îţi dai seama de cutremurul din 1977, sau numele personajelor istorice, de la Mao la Kim Ir Sen) ca să folosească totuşi spectatorului această muncă, neîndoielnic, de Sisif. Se începe cu o scenă de peste un sfert de oră, cu expunerea catafalcului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi lumea care stă la nişte cozi imense ca să-l vadă. Cine nu ştie, îşi poate imagina că au venit de bună voie, că fostul lider ar fi fost chiar sincer regretat şi că suntem cel puţin biz