N-aveam kindle, nici Wii, nici laptop, nici mobil, dar aveam desene pe asfalt, pistoalele cu apă şi cărţile de poveşti. Iar Gabi m-a făcut să-mi amintesc de ele alaltăieri, aşa că aştept ideile despre raftul de luna asta. Între timp copilul a crescut. Cel puţin aşa i se pare câteodată. Şi dacă atunci nu-mi pasă de nimic, acum “mi-e frică de ziua în care n-am să mai fiu eu”, vorba cântecului. Ma rog, nu-i chiar o frică, mai degrabă o însemnare pe lista mea mentală de “aşa nu”. Şi însemnarea am făcut-o duminică dupa Last Word. Nu-i un film pe care să-l vezi în weekend. Schimbul de replici e amuzant pe alocuri, dar plotul îţi creşte fiori în gât. Înghiţi ca să zâmbeşti, dar angoasa revine. Partea bună e că ai de-a face cu o altfel de poveste. E o poveste despre oameni mari care se rătăcesc şi nu ştiu să evadeze din lumea fără repere decât pe o singură cale. Oameni rămaşi aparent fără vise pentru că au pierdut în linie toate lucrurile care le defineau fericirea şi nu pot să şi-o imagineze în stânga sau în dreapta liniei. Iar tu ca spectator tot ce poţi să-ţi repeţi în gând timp de 90 de minute este: „Să le explice cineva de ce succesul nu e liniar!”.
Revenind la peliculă, senariul poate fi ghicit din primele secvenţe, dar nu finalul. Tu ce-ai aştepta de la un film cu sinucigaşi? Pentru cei care vor dori să transforme ultima secvenţa in business de criză, mai am de zis doar atât: stâncile, camerele de filmat şi materialele explozibile se găsesc uşor. La fel şi corporatiştii răzvrătiţi. Last Word - credits: Movieweb.com Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
N-aveam kindle, nici Wii, nici laptop, nici mobil, dar aveam desene pe asfalt, pistoalele cu apă şi cărţile de poveşti. Iar Gabi m-a făcut să-mi amintesc de ele alaltăieri, aşa că aştept ideile despre raftul de luna asta. Între timp copilul a crescut. Cel puţin aşa i se pare câteodată. Şi dacă atunci nu-
