Trandafirul din Jericho este o plantă de deşert care arată ca o minge uscată, ceea ce îi permite să fie purtat de vînt. Odată ce este udat, se desface în decurs de cîteva ore, se înverzeşte progresiv şi bucură privirea atît timp cît i se pune apă. După care, nebăgat în seamă, se usucă la loc, aştepînd momentul prielnic următor. Printre conotaţiile simbolice care i s-au ataşat, faptul că nu moare, rămîne în stază şi, în ultimă instanţă, poate reînvia este ideea cea mai importantă.
Vă veţi întreba care este legătura dintre trandafirul de Jericho şi festivalul de film românesc căruia îi este dedicat acest articol. Felul în care s-a articulat comunitatea românească din nordul Californiei, de-a lungul a trei zile la mijlocul lunii aprilie, mi-a inspirat această plantă. Prin urmare, a fost nevoie de un eveniment organizat impecabil de cîţiva voluntari inimoşi (Sabina Stefania Alistar, Maria Coffino, Nicolas Erdei, Ludwig Galambos, Florentina Mocanu Alina Predescu şi Laura Toma) şi căruia i s-a făcut publicitate pe măsură, pentru a vedea cum se formează şi creşte o comunitate coerentă de origine română, coagulată inteligent. Festivalul de film românesc de la Stanford* a avut parte de un public constant, compus nu doar din privitori de filme, ci din spectatori de cinema în sensul ideal, cu cultură cinematografică, disciplinaţi, participativi şi informaţi (organizatorii au numărat un total de peste 1000 de persoane). În plus, evenimentul, susţinut financiar de ICR-Bucureşti şi din fonduri oferite de persoane private, a fost corelat cu venirea lui James Rosapepe, fostul ambasador al Statelor Unite în România, care a lansat cartea Dracula Is Dead, scrisă împreună cu soţia sa, jurnalista de televiziune Sheilah Kast. Nu voi comenta selecţia filmelor pentru că organizatorii au promis că tot ce a lipsit acum va fi integrat în ediţiile viitoare.
De altfel, avînd în v
