Website Story este filmul lui Dan Chişu, a cărui premieră a avut loc de curînd. Site-ul său oficial spune că acesta „propune o altă variantă de cinema, mai degrabă un experiment, într-o lume în care telefoanele înregistrează şi toată lumea poate să-şi posteze filmele pe net, indiferent de consecinţe“.
De ce experiment? Pentru că, aflăm de pe acelaşi site, filmul nu a avut scenariu şi majoritatea actorilor sînt neprofesionişti: „Pe o perioadă de şase zile, actorii principali au fost închişi într-o casă, unde s-au cunoscut şi au conturat cele mai importante scene din film. Fiecare a primit cîte patru pagini cu noua identitate şi cu povestea personajului pînă la momentul întîmplării, avînd voie să şi-l contureze singur. (…) La locul filmărilor actorii primeau indicaţii individuale, astfel încît celălalt nu ştia replica partenerului. Nu aveau voie să oprească scena şi trebuia ca ei să-şi improvizeze replicile pînă la capăt“. Am subliniat, deliberat, ideea de experiment (despre care s-a vorbit, de altfel, şi la premieră) pentru că, la o primă încercare, mi-e greu să categorisesc filmul, să-l încadrez ferm undeva sau să formulez o opinie fermă.
Pot spune cu certitudine doar că am plecat din sala de cinema cu păreri controversate: sînt lucruri care mi-au plăcut, şi altele pe care le-am găsit excesive. Filmul e un asalt: de mijloace cinematografice, vorbe, stări şi fapte fără întoarcere. Unele dintre ele o/te nimeresc, în sensul că ating cîte una dintre problemele reale ale vremurilor noastre, cum ar fi cea a dificultăţilor de comunicare dintre părinţi şi copii. Scena în care Laura, eroina (Crina Semciuc) lipseşte pentru prima dată noaptea de acasă, iar mama ei (Lia Bugnar) nu găseşte alt mijloc mai bun să o certe decît spunîndu-i că nu e adevărata ei fiică – e una dintre cele interesante. Suficienţa mamei adoptive, bine dozată de Lia Bugnar, a cărei unică g