Reeditarea, la Editura ART, a faimoasei nuvele jamesiene The Turn of the Screw/O coardă prea întinsă (în - nu ezit să spun - excepţionala traducere a Antoanetei Ralian) reprezintă un fapt cultural demn de toată atenţia.

Textul - deşi redactat în cunoscuta tradiţie instituită, teoretic şi practic, de Henry James, la sfîrşitul secolului al XlX-lea, în romanul european, a „adevărului incomplet" şi „percepţiilor parţiale" - rămîne, de departe, cel mai criptic dintre toate naraţiunile scrise de autor de-a lungul timpului. Nuvela i-a intrigat, deopotrivă, pe contemporanii şi succcesorii scriitorului. În timpul vieţii, somat aproape de prieteni şi necunoscuţi să dea cîteva explicaţii în legătură cu misterul impenetrabil al naraţiunii, James s-a mărginit la menţionarea unor posibile origini ale creaţiei lui şi la nişte „portretizări" textuale absolut generale. Într-o notă de jurnal (12 ianuarie 1895), îşi aminteşte că Arhiepiscopul de Canterbury - într-o seară, cînd prozatorul ar fi avut o conversaţie relaxantă cu el - i-a relatat întîmplări ciudate, povestite cîndva de o doamnă (cam confuză) care fusese guvernantă la o familie importantă din Londra. În acele „întîmplări" stranii, apar fantomele unor servitori ai respectivilor aristocraţi (servitori, evident, decedaţi cu mai mult timp înainte!) ce încearcă să comunice cu copiii familiei, aflaţi în grija naratoarei. Doamna se opune cu vehemenţă acestei, cum s-o numim, „întîlniri de gradul trei", şi intră, fără voia ei, într-un joc parapsihologic periculos. Într-o scrisoare ulterioară, adresată lui A. C. Benson (fiul arhiepiscopului), James reia povestea cu „valeţii morţi" şi „guvernanta anxioasă", reiterînd ideea că sursa principală a nuvelei ar fi fost înaltul prelat. Mai tîrziu, într-o altă misivă (către scriitorul H. G. Wells, de data aceasta), prozatorul îşi caracterizează propria operă ca pe un simplu „