Sunt îndrogostit de Shohreh. Dar nu mai am încredere în sentimentele mele. Nici nu am trăit cu o femeie si nici nu am curtat vreuna cu adevărat.

Şi adeseori m-am mirat de nevoia mea de a seduce şi de a poseda orice femelă din specie care îmi iese în cale.

Când văd o femeie, simt că dinţii îmi devin mai subţiri, mai lungi, mai ascuţiţi. Spatele mi se cocârjează şi din frunte îmi înmuguresc două antene, care se întind apoi, tremură în aer, semnalizează nevoia de a fi băgat în seamă. Vreau să mă târăsc sub tălpile femeilor pe care le întâlnesc, ca să le admir privind de jos ţinuta dreaptă, gleznele delicate. În acelaşi timp, simt şi o repulsie - nu o jenă, o repulsie - faţă de cleiul atracţiei şi dorinţei. Este un amestec ciudat de emoţii şi instincte care mă învăluie, făcându-mă să mă apropii de femeile acestea ca un cocoşat de nişte eleve.

Poate e timpul să merg iar la doctor, fiindcă în ultima vreme sentimentul acesta m-a copleşit. Chiar dacă am avut acelaşi imbold şi în prezenţa psihiatrului. Recent, când am văzut-o râzând cu una dintre asistentele sale, mi-am dat seama că este şi ea femeie, iar când, stând în faţa mea, mi-a cerut să-mi reproduc pornirile, i-am pus mâna pe genunchi. A schimbat subiectul şi, calmă, cu o expresie plină de compasiune, mi-a împins mâna, şi-a tras scaunul înapoi şi mi-a spus:

Bine, hai să vorbim despre sinuciderea ta.

Săptămâna trecută i-am mărturisit că fusesem cândva mai curajos, mai nepăsător şi chiar, s-ar putea spune, mai violent. Dar aici, în ţinutul acesta nordic, nimeni nu îţi găseşte scuze când loveşti, furi, împuşti sau pur şi simplu răcneşti la balconul de vizavi înjurând mamele vecinilor şi ameninţându-le copiii.

Când i-am spus asta terapeutei, mi-a zis că sunt plin de o ură înăbuşită. Aşa că îndată ce a ieşit din cameră pentru o clipă,