Orice geografie a spiritului baroc – incluzînd inflexiunile crepusculare catalogate ca barochetto, rocaille sau rococo – acordă un loc privilegiat oraşului bavarez Würzburg. Măsurată din acest unghi, întreaga alcătuire citadină, nu lipsită de farmec şi cu incontestabile atracţii cultural-turistice, produce impresia restrîngerii la palatul episcopal, pînă într-acolo încît raporturile apar răsturnate: nu edificiul reprezintă o inserţie în trama urbană, ci oraşul însuşi îi este subordonat. Stăpînit de această prejudecată a locului ca simplu amplasament al unei capodopere, mărturisesc că m-aş fi aşteptat să aflu o anumită spaţiere, ca vechiului palat să-i fie dublată distanţa temporală a celor aproape trei veacuri scurse de una spaţială. Chiar dacă urbanismul recent a păstrat o reverenţioasă retragere, nu am putut evita impresia, paradoxal-stînjenitoare, că locul acelui monument fatalmente sufocat e în altă parte. Asemenea construcţii sînt concepute din capul locului cu o riguroasă regie a reprezentării, în numeroase rînduri alterată iremediabil. Tocmai de aceea, în cazul palatului episcopal din Würzburg, o mai potrivită şi mai deplină cuprindere vizuală o ai nu frontal, ci din grădina desfăşurată cu geometrice dezlănţuiri naturale îndărătul şi pe latura lui sudică.

Aşa numita „fürstbischöfliche Rezidenz“ a fost construită în epoca de apogeu a prinţilor-episcopi de Würzburg, nu cu mult înainte ca ocupaţia napoleoniană să pună capăt autonomiei şi gloriei împărţite vreme de secole de două familii – von Schönborn şi von Greiffenklau. Interesant este că această dualitate se distribuie în patronajul ansamblul rezidenţial: prima dintre cele două dinastii a organizat şantierul, între anii 1720 şi 1749, pentru ca un reprezentant al celei de a doua să desăvîrşească decorul (1750-1753). Deşi de o amploare imperială, edificiul are particularitatea de a fi unitar