După ce Faustul lui Purcărete a primit prestigiosul Angel Herald Award, la Festivalul Internaţional din Edinburgh, în 2009, un critic de la The Observer afirma că şi-ar vinde şi sufletul să mai vadă o dată această montare.

Pentru publicul prezent la Festivalul Internaţional de Teatru de Sibiu, în perioada 28 mai-6 iunie 2010, preţul nu a fost atît de mare şi cred că, în prezent, acest spectacol este printre singurele consolări pe care românii le primesc, pe fundalul nu tocmai optimist al vieţii sociale şi economice. Dar, ca întotdeauna, FITS, aflat la a XVII-a ediţie, a adus în prim-plan spectacolul – de teatru, muzică, dans –, care s-a menţinut permanent la un nivel ridicat. E clar că Faustul lui Purcărete a fost evenimentul-cheie al festivalului, de la care nimeni nu a vrut să lipsească. Hala Libra-Balanţa, deşi cu o capacitate de sute de locuri, a fost însă neîncăpătoare pentru toţi cei care au dorit să vadă rolul de excepţie făcut de Ofelia Popii, iar destul de mulţi ghinionişti au fost nevoiţi să amîne intrarea în jocul lui Faust şi al lui Mefisto. Simplitatea nu este o caracteristică a acestui spectacol, venind contra unei tendinţei binecunoscute în teatru, aceea de a evita grandiosul şi excesivul, de a folosi un decor redus la minimum etc. Purcărete, aşa cum obişnuieşte şi Hausvater, de pildă, alege însă stilul flamboaiant, ce s-a dovedit o reţetă de succes. Riscul pe care un regizor şi-l asumă atunci cînd alege să pună în scenă o piesă atît de mult abordată de-a lungul timpului este considerabil, dar Purcărete demonstrează că, în definitiv, nici o tematică nu este condamnată să fie îngropată de clişee.

Faust rezistă şi în secolul XXI, dar e clar că o reprezentaţie clasică nu mai are cum să se susţină. O abordare precum cea a lui Purcărete, pentru care a fost nevoie de o distribuţie de 120 de persoane şi o hală industrial