Ion Creangă este mai bătrân decât mine cu vreo 114 ani, că nici el nu s-a hotărât când s-a născut. Nu ştiu dacă e un interval suficient pentru o reincarnare.

Nici nu i-aş fi dorit-o, nici nu mi-aş fi dorit-o. Însă ceva din duhul lui a trecut în mine, destinul meu a fost mereu marcat şi mascat pentru totdeauna de al lui. E greu să explic ceea ce este, până la urmă, inexplicabil, dar am să încerc. Citindu-l, aveam senzaţia unui déjà vu, déjà vécu. Vinovată că ne-a făcut cunoştinţa a fost chiar mama, ţărancă isteaţă cu cinci clase primare, care mi-l povestea cu intenţii adormitoare şi o făcea cu atâta har că m-a trezit din pruncie. Rezumatele şi comentariile ei, cu o intonaţie fără pereche, cu detalii şi adăugiri care făceau din textele cunoscute aproape nişte variante, m-au pregătit pentru o întâlnire cu Ion Creangă. Ştiu şi când s-a produs întâlnirea în oglindă cu el. Venind de la şcoală, într-o zi de toamnă galbenă arămie, cu păsuire pentru verde pal, un coleg pe care nu l-am mai văzut din studenţie, Florian Ana, mi-a arătat o carte cu Amintirile... lui Creangă. Am citit câteva pagini pe drum, lenevoasă întoarcere spre casă unde ne aşteptau atâtea treburi, interminabile care cu porumb de urcat în pătule şi dovleci de pus la adăpost, apoi am citit altele pe marginea şanţului şi am rămas cuceriţi de carte. Primul impuls a fost să i-o fur şi să fug cu ea. Ne-am înţeles până la urmă să-i arăt colegului un joc de aritmetică în schimbul unui împrumut pentru câteva zile al volumului.

Am citit şi am chiulit o săptămână întreagă, chiuleam şi citeam, citeam şi mă minunam. Era vremea culesului la porumb, toamnă dulce amăruie în care lumina curgea orizontal din gutui, şi eu fugeam de la şcoală ca să mă ascund într-un spaţiu privilegiat pe care îl visez şi azi şi unde puteam citi netulburat. Preotul satului era închis din motive politice. Lucrurile