Resemnarea este antidotul perfect la revoltă. Greva totală a fost parţială; şchioapă şi inhibată de posibile represalii şi de conştiinţa inutilităţii protestului. Cadrele didactice şi-au lăsat elevii să bîntuie aiurea prin şcoli, iar singurele probleme pe care le-au creat au fost pentru părinţi. Liderii sindicatelor din învăţămînt s-au războit în procente de participare cu ministrul de resort şi au acuzat de intimidare autorităţile şcolare de pe toate palierele ierarhice. Ministrul s-a lăudat, în schimb, că a salvat bacalaureatul. Nu şi educaţia. A gestionat momentul ca un politician de duzină, mizînd pe trădare, profitabilă doar pe termen scurt. Altul, în locul lui, mai înţelept, şi-ar fi dorit un adversar redutabil, pe care să şi-l facă partener de calibru, un corp profesoral solid şi unit, capabil să reziste presiunilor, nu unul care să se frîngă la primul asalt protestatar şi care să contabilizeze, penibil, măruntele succese punctuale ale grevei într-un eşec de ansamblu. Derută, teamă, frustrare, reprezentativitate discutabilă a liderilor, lipsă acută de încredere în aceştia, dar şi în şansa de a schimba ceva. Boli cronice ale societăţii româneşti. Modelul neputinţei este replicat la toate nivelurile, astfel că nici măcar un proiect de o zi – greva generală – nu a putut fi dus pînă la capăt. Măcar atît să fi învăţat de la greci – abilitatea de a face grevă, adică de a nu face nimic, dar temeinic şi cu mesaj.

După ce a salvat bacul, puterea încearcă să se conserve pe sine. Bacul şi Bocul la pachet, priorităţile momentului. Protejat de o majoritate creată artificial, care nu mai are nici o legătură cu votul din 2008, Guvernul va fi ţinut în viaţă cel puţin pînă la toamnă. Îi vor veni, totuşi, de hac cifrele, şi nu opoziţia sau sindicatele nevolnice. Inexpresivul ministru al Muncii, cu nume predestinat să prevestească răul, anunţă, deja, nivelul