Pedro González CALERO, SURÂSUL LUI VOLTAIRE. Mai multă filosofie pentru bufoni
Ilustraţii de Anthony GARNER, traducere din limba spaniolă de Mihai Gruia NOVAC.
În curs de apariție la editura Nemira, 2010. Mai multe detalii, aici.
VOCEA CÂINILOR
Pitagoreicii credeau în metempsihoză. Conform acestei credinţe, sufletele morţilor se întorc în lumea noastră, reîncarnate. Xenofan lua în derâdere această teorie, făcând următoarea glumă:
„Se spune că Pitagora trecut o dată pe lângă cineva care maltrata un câine şi i-a cerut să înceteze:
– Nu-l mai chinui. E sufletul unui prieten al meu.
– Dar tu de unde ştii acest lucru? l-a întrebat cel care maltrata câinele.
Atunci Pitagora a răspuns:
– Am aflat când i-am auzit vocea.“
SĂGEATA LUI ZENON
Ca bun discipol al lui Parmenide, Zenon din Eleea a născocit tot felul de argumente împotriva ideii de mişcare. Cel mai cunoscut dintre ele, cel cu Ahile şi broasca ţestoasă, a fost comentat deja în altă carte – în Filozofie pentru bufoni. Aici vom aborda argumentul cu săgeata.
Să ne închipuim, spune Zenon, un arcaş care îşi lansează săgeata. Este de presupus că săgeata slobozită din arc se va îndepărta zburând. Aşa ne-a spus dintotdeauna simţul vederii. Filosofii şcolii din Eleea se bazau însă mai mult pe raţiune decât pe simţuri. Iar raţiunea ce ne spune?
Conform părerii lui Zenon, săgeata nu se poate mişca acolo unde se află, întrucât dacă se află acolo înseamnă că nu se mişcă, şi nici acolo unde nu se află, deoarece acolo nu se află. Aşadar, săgeata nu se mişcă.
În fiecare clipă, spune Zenon, săgeata va ocupa un spaţiu determinat şi doar acel spaţiu.
Însă tot ce ocupă un spaţiu egal cu el însuşi o face pentru că se află în repaus. Aşadar, săgeata rămâne nemişcată în fiecare clipă a zborului ei. Iar dacă în fiecare clipă rămâne nemişcată, aşa va