Am făcut în ultimele luni o cură de romane franţuzeşti apărute în deceniul din urmă, multe premiate. O cură care s-a dovedit la fel de puţin plăcută ca si acelea de slăbire, doar că n-a avut acelaşi efect.

Romanul actual din Franţa nu e formidabil. Vorba francezului: c'est le moins qu 'on puisse dire. Între altele, am citit Mercure al Améliei Nothomb, din 1998. Autoare a numeroase romane, Amélie Nothomb se distinge prin, după cum spune un recenzent, „romantismul morbid" al ficţiunilor ei. În Mercure e vorba despre un căpitan de vapor, în vârstă de 77 de ani, când au loc întâmplările relatate, imediat după Primul Război Mondial, care şi-a sechestrat iubita pe o insulă cumpărată în acest scop. După sinuciderea acesteia, un deceniu şi jumătate mai târziu, fostul căpitan descoperă, din întâmplare, o tânără scăpată ca prin minune dintr-un bombardament german, pe care o duce pe insula lui, dându-i a înţelege că are obrazul mutilat de arsuri. În castelul de pe insulă lipsesc oglinzile, sunt înălţate ferestrele şi opacizată faianţa băilor şi chiuvetelor, pentru ca biata fată să nu-şi poată vedea chipul monstruos. O asistentă medicală, chemată spre a o îngriji, descoperă adevărul: fata are obrazul intact şi este de o frumuseţe răpitoare. Până la urmă, asistenta şi fata reuşesc să evadeze, iar căpitanul se sinucide. Există şi un al doilea final: cele două femei rămân pe insulă, după sinuciderea bătrânului, asistenta ascunzându-i fetei, vreme de o jumătate de secol, adevărul.

Subiectul este, aşadar, romantic, provenind în linie dreaptă din Contele de Monte-Cristo, Cocoşatul de la Nôtre Dame şi din alte romane ale secolului XIX. O mică inovaţie o reprezintă finalul dublu (folosit însă şi de Caragiale în Două loturi), ca şi referinţa la situaţii şi personaje din romane anterioare. În rest, asemănările cu marea proză romantică sunt frapante. Atât