Îi sunt îndatorată pe viaţă lui Arthur Koestler. De asemenea, lui George Orwell. Ca şi profesorilor mei Dan Bădărău, Al. Claudian, N. Bagdasar, V.Pavelcu. Am avut norocul să citesc şi Darkness at Noon, în versiunea franceză intitulată Le zéro et l'infini (traducerea românească de mai târziu avea să păstreze titlul original, întuneric la amiază), si 1984, la vreme.

Adică înainte ca îndoctrinarea să fi înlocuit aproape cu totul lecturile libere şi studiul academic. La facultatea de filosofie din Iaşi am apucat ultimii doi ani dinainte de reforma sovietizantă a învăţământului din 1948, astfel încât m-am bucurat de privilegiul de a face cunoştinţă cu istoria filosofiei, de a afla ce sunt cibernetica şi genetica şi de a deveni imună la programul de îngustare a perspectivei şi de îngrădire şi dirijare pernicioasă a gândirii, care avea să urmeze. Cărţile celor doi apostaţi ai comunismului m-au pregătit din timp pentru a înţelege ce înseamnă controlul absolut al statului, fanatismul, înscenările judiciare şi m-au ferit de amăgiri deşarte.

Deşi nu aveam cum să uit această datorie de recunoştinţă, primul meu articol consacrat lui Koestler a fost furios, acuzator, dur. A apărut în România literară, la câtăva vreme după ce el îşi luase, în 1983, viaţa. La 77 de ani, bolnav de Parkinson şi de leucemie, decisese că nu mai are rost să trăiască. Cum una dintre ultimele lui marote fusese eutanasia, sinuciderea ar fi putut să pară un act logic, o dovadă de, în sfârşit, consecvenţă, din partea campionului absolut al inconsecvenţei (în filosofie, ideologie, politică, ştiinţă, dragoste, prietenie şi altele). Numai că n-a plecat singur în moarte, ci şi-a luat cu el şi căţelul şi pe cea de-a treia soţie a lui, Cynthia, care era cu 22 de ani mai tânără şi perfect sănătoasă. începuse prin a-i fi secretară în 1949 şi a continuat până în ultima zi a vieţii să-l s