Obişnuit a vedea în lucruri sensuri şi coerenţe, intelectualul este în genere o fiinţă fără apetit pentru obscurităţi. Crescut în credinţa că totul poate fi înţeles, iritarea cea mai vie i-o provoacă fenomenele mistice, şi de aceea, cînd întîlneşte o problemă „misterioasă", el o preschimbă repede în paradox, adică în forma raţională a unui calambur.
Numai că, deşi o lichidează graţie unui joc de cuvinte, pe dinăuntru tema continuă să-l intrige, opacitatea ei atrăgîndu-l graţie contrarierii provocate.
În ordinea românească a secolului XX, fenomenul obscur prin excelenţă a fost fenomenul legionar, de unde şi contrarierea pe care intelectualii au arătat-o în faţa mişcării lui Corneliu Codreanu. Retrospectiv vorbind, contrarierea aceasta a îmbrăcat două forme: fie indignarea iscată de un eveniment ale cărui resorturi le provoca perplexitatea, fie fascinaţia pe care elementul ominos din mişcarea legionară îl exercita asupra lor. „Ominos" însemnînd aici: tulburător, rău prevestitor şi iraţional. Căci, în comparaţie cu notele mentalului interbelic, legionarii erau întruchiparea nefirescului şi a monstruosului, un nefiresc pe care Arsenie Papacioc l-a descris frust: singura dată în istoria românilor cînd Caragiale nu a avut dreptate.
La stupefierea ominoasă provocată de legionari, în anii '50 s-a adăugat interdicţia oficială de a mai vorbi despre ei. Cine atingea subiectul îşi punea în pericol nu doar cariera, ci libertatea, represiunea care avea să urmeze nefăcînd decît să sporească tentaţia fructului oprit: un tabu naţional care a împins refularea colectivă pînă la pragul creării unei obsesii legionare. Toţi erau obsedaţi de legionari: comuniştii, care îi exterminau imitîndu-le în acelaşi timp tiparele de propagandă, intelectualii neobedienţi, care încercau să înţeleagă fenomenul, legionarii, care se străduiau să supravieţuiască
