A ţine un jurnal, a cânta la un instrument şi a vorbi o limbă străină erau obligatorii in educaţia copiilor din prima jumătate a secolului al XX-lea şi in România. De cântat nu m-am apucat niciodată pentru că părinţii şi-au dat repede seama că sunt afon, am invăţat franceza la şcoală, după ce prinsesem in clasa a V-a un an de rusă obligatorie, iar de ţinut jurnale am ţinut şi eu ca tot adolescentul, iar mai târziu ca tot scriitorul care vrea să se răzbune pe omenire. Toate au sfârşit la coşul de gunoi, rupte in bucăţi fără nicio remuşcare la momentul respectiv, dar rememorate cu multă nostalgie acum.

Vara primei mele vacanţe de licean a făcut să descoper că sunt frământat de probleme existenţiale. Motoraşul care fusese in mişcare şi care ţinea in funcţie mecanismul era, bineinţeles, unul livresc: descoperisem poezia lui Nichita Stănescu şi Biblia. Amândouă mi-au fost cărţi de căpătâi in acea vară, iar influenţa lor - covârşitoare, devastatoare, aş zice.

Aşa că am inceput un nou jurnal. Liricesc, poeticesc si epistolar. Pentru ca trimiteam producţiile mele unei fete, cu un an mai mică, evident cu gândul, mărturisit abia acum, să o impresionez, ce mai, să o cuceresc pentru ceea ce mi se părea că sunt: poetul neinţeles, angoasat şi preocupat de mari probleme ale vieţii.

Cred că Titina a avut umorul de a da din umeri la aşa misive şi de a nu păstra singurele mele producţii lirice scrise vreodată. Cred că a făcut asta pentru că a devenit o foarte apreciată ingineră de automobile!

Jurnalul, cel la care scriam in acea vară petrecută in satul bunicilor, conţinea, din câte imi amintesc, şi chestiuni mai aşa, mai omeneşti, de care, probabil, când m-am intors acasă, m-am cam jenat. Nu aş fi vrut ca un ochi străin şi cârcotaş să imi frunzărească viaţa mea neştiută! Aşa că, la inceputul toamnei, impărtăşi şi el cruda soartă a celor de dinaintea sa: