Şase şi şapte apar împreună pentru că între ele s-a strecurat Wim Wenders, a cărui conferinţă de presă a fost ieri dimineaţă. Despre conferinţă, interviu, work-shop-ul de azi şi inelele lui Wim Wenders – în una din zilele următoare. Ca teaser, zic doar că a fost vorba şi de Kings of Leon.

Altiplano (r. Peter Brosens şi Jessica Hope Woodworth). Una din cele mai plăcute surprize din festival, o investigaţie antropologică făcută cu mijloacele poemului cinematografic, o reflecţie asupra perceptiei umane si a puterii imaginii, avînd drept background istoria unui doliu multiplicat pînă la dimensiunile dramei unei întregi comunităţi. Genul de film în care treci de suprafaţa ireal de frumoasă a imaginilor, ca să intri înăuntrul tragediei şi s-o simţi (la propriu, prin frisoane) pe pielea ta.

Medalia de onoare (r. Călin Peter Netzer). Ca să n-avem discuţii, spun de la început că Victor Rebengiuc merită toate premiile din lume (inclusiv cel de la TIFF) pentru interpretarea magistrală din Medialia de onoare. În filmul ăsta, personajului jucat de Rebengiuc i se oferă, printr-o greşeală administrativă, şansa de a-şi răscumpăra ratarea unei vieţi întregi. Ion I. Ion devine impostor cu bucuria condamnatului la moarte care află că va fi graţiat. Graţierea însă e retrasă, iar adevărul istoric, oricare ar fi el, e restabilit. Medalia de onoare e un film despre falsificările noastre cotidiene, despre istoria-fiare vechi din care nu mai rămîn decît nişte scrisori de dragoste trimise de pe front. Rebengiuc e un actor atît de mare (nici măcar nu îmi mai este frică de asemenea formulări), încît face singur cea mai sfîşietoare scenă din film, cea a conversaţiei la telefon cu fiul fugit în Canada înainte de 89. Scenariul foarte bun al lui Tudor Voican şi regia atentă la detalii a lui Netzer fac din Medalia de onoare un must pe lista filmelor româneşti de văz