E evident că în România există o diviziune politică şi socială gravă. În momentul în care certuri politice dure, injurii legate de opţiuni politice şi reacţii isterice apar pînă şi în subsolul articolelor despre alimentaţia sănătoasă, atunci situaţia e suficient de clară. La modul în care derapează lucrurile contribuie mult o deficienţă de educaţie de la noi, şi în şcoală şi în familie. La clasa a IX-a se face logică, o materie frumoasă, dar abstractă. Din păcate, nu se predau serios argumentaţie şi discurs critic, nici în liceu, nici măcar la facultate. Polarizarea politică aduce instabilitate politică şi socială, care produce costuri umane uriaşe. Costurile se pot sedimenta adînc şi în administraţie şi economie (în paralel, desigur, cu cele ale crizei actuale). În general, cea mai mare calitate a unei societăţi care a atins deja un anumite standard de viaţă e previzibilitatea; greu de obţinut, uşor de pierdut. Totuşi, polarizarea nu e exclusiv ceva rău: ea poate să aducă şansa unor reforme de substanţă. Polarizarea înseamnă, de fapt, ciocnirea unor interese şi opţiuni (radical) diferite.E nu doar normal, e vital pentru o democraţie, care înseamnă de fapt exact sistemul prin care aceste opţiuni diferite sînt reprezentate şi armonizate. Cu atît mai mult în România, unde problema capitală a societăţii şi a sistemului ei politic e faptul că politica nu reprezintă suficient. Nici nu ştie sau nu vrea s-o facă, nici nu prea are ce reprezenta. Nu e vorba doar de participarea la vot. Şi din cei care participă, mulţi nu votează în consecinţa unei opţiuni clare faţă de societate şi faţă de viaţa lor, ci după criterii irelevante (pentru că aşa le spune primarul, pentru că Iliescu zîmbeşte frumos sau Băsescu e macho etc.). Doar această lipsă a unui mandat politic clar din vot cred că poate explica nivelul lamentabil al politicii, mai departe al administraţiei şi, în fin