Niciodată, absolut niciodată, romanul lui Dinu Pillat (Aşteptând ceasul de apoi) n-a fost citit altfel decât conjunctural. Chiar dacă editat abia acum, la cinci decenii de la confiscare, manuscrisul are deja un trecut subteran, fiind parcurs, la cald, de instanţe când relativ nepărtinitoare, când puternic ideologizate. În principal din cauza acestui manuscris, considerat de autorităţile comuniste o apologie a legionarismului, autorul a fost condamnat, în 1960, la 25 de ani de muncă silnică şi 10 de degradare civică. Povestea se cam cunoaşte, şi oricum e bine rezumată în anexele volumului de curând apărut la Humanitas: prefaţa lui Gabriel Liiceanu şi nota introductivă a Monicăi Pillat fac lumină în pletora documentară de interpretări tendenţioase şi de declaraţii smulse sub tortură. Sigur, şi unele, şi altele trebuie urmărite cu prudenţă. Onestitatea, într-un caz, şi valoarea de adevăr, în celălalt, scapă oricăror garanţii.

Ce să luăm de bun din „concluziile de învinuire" din 10 februarie 1960, redactate dublu deficitar, o dată ca tactică de lectură (replicile unui personaj îi sunt atribuite, în chip rudimentar, lui Dinu Pillat însuşi), o dată ca gramatică („precară" de tot, cum o numeşte inspirat prefaţatorul)? De altminteri, cuvântul „roman" şi tot ce presupune aşa-numitul „pact ficţional" par să-i fie multă vreme străine anchetatorului. Scrisul e, pentru el, exclusiv o formă de propagandă: „În aceeaşi scriere [subl. mea], Pillat Ctin, dezvăluind concepţiile sale şi a complicilor săi în ce priveşte metodele ce le folosesc legionarii, el îndeamnă la acte de teroare despre care arată următoarele [...] În scopul de a elogia şi propaga fanatismul şi sacrificiul legionar în rândul acelora cărora le era destinată această scriere [subl. mea], Pillat Ctin, descriind pe unul dintre căpeteniile legionare, arată [...] Acest roman [subl. mea] străbătut de la u