Când Cătălin Tolontan a intervenit în direct la Realitatea TV şi a spus „dacă-mi permiteţi să discutăm cu cărţile pe faţă, absolut pe faţă”, m-am speriat.
Credeam că vor urma dezvăluiri senzaţionale despre afacerile lui Sorin Ovidiu Vîntu. Eventual, de acelaşi calibru cu dezvăluirile lui Tolontan despre afacerile gestionate de doamnele Udrea sau Ridzi. Sau că îi va întreba pe moderatori dacă n-au o jenă să abandoneze orice aparenţă de echilibru şi să se transforme în avocaţii pledanţi ai patronului lor. La fel de dur cum a procedat (corect!) cu Udrea, pe care a chestionat-o în legătură cu trecutul ei.
M-am îngrijorat degeaba. Ceea ce a urmat a fost o frumoasă apologie a lui Tolontan în apărarea gestiunii fiscale a trustului Realitatea-Caţavencu.
„Este o chestiune care nu priveşte numai Realitatea Media, ci mai multe industrii din România, industria de comunicare, de publicitate (...) şi pe jurnalişti”, a spus Tolontan. În traducere: azi sunteţi voi, cei de la Realitatea, victimele controalelor fiscale ordonate de Băsescu, dar mâine acest diktator o să controleze toată presa.
Opinia lui Tolontan este, din păcate, reprezentativă pentru cea mai mare parte a breslei jurnaliştilor din România: suntem o castă care-şi poate permite aproape orice - inclusiv şmecherii fiscale, la limita legii - şi nimeni nu are dreptul să ne verifice. Cine-şi asumă acest risc va plăti scump. Dai în trustul lui Vîntu sau al lui Voiculescu, dai în libertatea de expresie şi în sfânta democraţie românească.
Acum câţiva ani, opinia publică ar fi fost alături de jurnalişti. Au trecut însă vremurile în care ziariştii puteau să convingă publicul că se luptă pentru drepturile cetăţeneşti. Cu Roşca Stănescu, Bogdan Chirieac, Floriana Jucan şi Răzvan Dumitrescu în frunte, lumea nu mai are sentimentul că suntem diferiţi de clasa politică pe care o
