La amvon – oficiantul are cravată, burtă şi o privire răscolitoare. Vorbeşte pe un ton ponderat despre datorie, despre familie. Sala este plină pînă la refuz de credincioşi timoraţi, tremurători în propria lor piele, furnicuţe cuminţi ale zilei de azi şi de mîine. Discursul nu are suişuri şi coborîşuri, curge monoton, pînă la limita inteligibilităţii. Toţi aşteaptă însă momentul epifanic cînd nerăbdarea, ruşinea, iritarea şi apăsarea anxioasă vor atinge un climax, după care va urma o coborîre în valea liniştii, a păcii.

Preotul este atent să nu rateze momentul. În primele rînduri, cîteva enoriaşe sînt deja roşii la faţă, cu ochii aproape în lacrimi. Mai pe laterale, cîţiva credincioşi dau semne de agitaţie, ca şi cum potenţiometrele sălii ar indica o tensiune la limita suportabilităţii, ca şi cum ar fi dispuşi să părăsească sala fără ostia sacră a eliberării, în cavitatea bucală a sufletului. Ăsta e momentul – îşi spune el, concentrat să nu rateze nici un suflet. Se întoarce cu spatele la public, îşi ridică mîinile în aer, iar policarul şi arătătorul formează un semn al lacrimii. Este semnalul. Şi, fără vreun preaviz, în sală se aude un zumzet electric.

Cine ne scapă de „lupul cel rău“?

Şpaga la români

Şpaga e bună!

Din buzunarele poşetelor, din buzunarele blugilor roşii sau din tainicele ascunzişuri ale sacourilor, îşi iau zborul mii de plicuri de ambalaje improvizate sau, pur şi simplu, bancnote golaşe şi neruşinate de lipsa lor de veşmînt. În eterul mituirii, în acea atmosferă rarefiată de deasupra noastră, au purces, chiar dacă pentru un efemer ev, şi tensiunile, şi fricile noastre. Enoriaşii se întorc mulţumiţi la casele lor – zîmbetul lui „am rezolvat“ l-a învins din nou pe suspinul lui „nu se face“. O porţie de eliberare, o abluţiune emoţională căreia i-am prins gustul din plin.

În strane stau cei care îşi