Da, am avut si note medii. Niciodata nu mi-a pasat. Mai mult, am sfidat orice profesor a incercat sa foloseasca stilul romanesc de umilire a elevilor/studentilor cu mine. Am raspuns, am fost aroganta, am infruntat.
Nu m-a interesat daca nota mea a fost 10 sau 2 (ma rog, cea din urma cam durea, dar plangeam acasa, nu la scoala). Refuzam cu tupeu sa invat pe dinafara orice fel de comentariu. Mai mult, aveam nerusinarea sa spun ca prefer sa imi dau eu cu parerea legat de o poezie pe care o studiam, nu sa repet ce avusesera de zis niste critici cu 50-100 de ani in urma. In schimb, luam premii la olimpiade si concursuri unde parerea mea, neavizata si infantila, conta.
Fara sa stiu, militam pentru un sistem care in alte state se practica de zeci de ani, si anume sustinerea creativitatii, nu a invatatului mecanic. Preferam de zece ori mai mult un “brainstorming” pe o lectura obligatorie in fata scrisului dupa dictare sau “aprofundarii” de comentarii semidocte ale unor auto-proclamati critici (mai tineti minte valul de carti de comentarii ale unor ilustri necunoscuti care au inundat piata acum cativa ani? Eu da).
Am fost ceea ce se numea un elev/student problema. Cred ca mama s-a saturat sa i se spuna ca “am stralucire”, dar nu vreau sa tocesc. In traducere, am potential, dar nu ma intereseaza sa aprofundez in stilul impus de sistem. De fapt, ma intereseaza putin spre deloc teoria prezentata fara nici o legatura cu practica. Am preferat orele de biologie, unde profesoara diseca un porumbel (stiu, sinistru) in fata unei ore sterpe de chimie in care eram obligata sa invat zeci, sute de formule, fara macar sa ni se arate cum se decanteaza apa de sare.
In schimb, citeam cu disperare, cu frenezie Gabriel Garcia Marquez, despre care putini dintre profesorii mei auzisera, in timpul orelor. Dichisisem cartea sud-americanului intre paginile manualelor la dif
