Există câţiva tineri inocenţi, în ambele sensuri ale cuvântului, adică fără gând rău si fără informaţii bune, care au un soi de dispreţ aprioric faţă de ideea de cercetare a trecutului si-i califică în bloc pe cei care se ocupă de o Românie mai răsărită drept paseisti.
Nu cunosc, în ce mă priveşte, nici un paseist, adică nici un om care să aibă uşă deschisă numai spre trecut. În presa de azi, cuvântul apare însă destul de frecvent, legat ca o tinichea sau lipit ca o etichetă de cercetătorii trecutului. Sunt două tonuri pe care se rosteşte cuvântul paseism: neutru de către cei care nu simt nuanţa peiorativă şi, mult mai des, acuzator. Definiţia de dicţionar a cuvântului paseism conţine, într-adevăr, un accent negativ: „Sentiment de admiraţie exagerată a trecutului, idealizare a trecutului (s.m)" sau, în alte variante, „Orientare exagerată spre trecut". Cuvântul fiind împrumutat la noi din franceză, am fost curioasă cum îl defineşte PetitRobert-ul: „Goût exclusif du passé". Aşadar paseiştii sunt oamenii unei singure dimensiuni, cu idei de-a gata şi în orice caz excesivi. A-i plasa în această categorie pe toţi cei care se ocupă de recuperarea trecutului şi a memoriei este aproape comic.
Cei tineri şi inocenţi ar trebui să ştie că au existat două tipuri de ideologie care a respins dragostea, oricât de lucidă, faţă de trecutul relativ apropiat şi relativ bun, în genere burghez, iar aceste ideologii exclusiviste au fost fascismul şi comunismul. (Ambele au preferat să exalte un trecut îndepărtat, intangibil, mitic sau eroic.) Comuniştii, cum unii încă îşi pot aminti, au încercat să distrugă amintirea epocii lui Carol I şi a perioadei interbelice, să facă din Eminescu şi Caragiale nişte proletcultişti care urau burghezia şi valorile ei. Ceauşescu se oprea din enumerarea eroilor trecutului la Mihai Viteazul, amintirea lui Carol sau Mihai I era p
