Sistematizarea pieţei de artă de la noi, graţie eforturilor caselor Alice, Monavissa, Goldart şi Artmark, racordarea la criteriile de exigenţă internaţionale in materie de gestiune a licitaţiei, intenţia de a aşeza ierarhiile şi de a crea cote valorice, precum şi de a alcătui cataloage care să le consfinţească (vezi recent apărutul - admirabil - Index de la Artmark, conţinând bursa pieţei româneşti de artă: catalog de randamente anuale, 1995-2009, ale celor mai tranzacţionaţi artişti români) au schimbat aerul diletant al vânzărilor şi, nu in ultimul rând, a stimulat concurenţa şi a atras noi cumpărători. Acestora, dar şi celor care "chibiţează", care contemplă doar lumea licitaţiilor de artă, ca pe un joc frumos, cu actori pasionali şi arbitri docţi, le oferim un glosar menit să le limpezească o parte din regulile acestui fascinant rămăşag cu arta.
Intâi, definiţia de dicţionar a termenului "licitaţie" (DEX): "Vânzare a unui bun făcută in public, după reguli speciale, având drept rezultat atribuirea obiectului de vânzare persoanei care a oferit preţul cel mai mare; mezat." In engleză termenul echivalent este "Auction", in franceză uzual este "Ench're", deşi, in această limbă există şi termenul "Licitation" (care este şi etimonul cuvântului românesc). Potrivit Dicţionarului Academiei franceze, "ench're" inseamnă "oferirea unui preţ superior celui iniţial enunţat, sau preţului deja oferit de o altă persoană". Expresia "au feu de ench'res" (literal: in focul licitaţiei) este folosită uneori in loc de "aux ench'res", ca aluzie la lumânarea care se aprindea la inceputul vânzării şi care se stingea la incheierea ei. In termeni generali, licitaţiile reprezintă nişte sisteme de alocare a resurselor rare, sisteme a căror utilizare a inceput incă din Antichitate. Potrivit anumitor surse, istoria lor a inceput in jurul anului 500 i.Hr., prin târgul căsător