Articolul se bazează pe senzaţii umane. Orice asemănare cu personaje reale este absolut întîmplătoare.
Mai, 2010, undeva în Europa. Nu atingeţi exponatele. Păstraţi distanţa regulamentară. Vă rugăm să respectaţi legea şi ordinea publică. Nu întrerupeţi vorbitorul. Pentru orice sugestii şi reclamaţii, adresaţi-vă în scris biroului de relaţii cu publicul, deschis zilnic între orele 8,00-16,00.
Statul nu gîndeşte. El funcţionează. Gestionează, gesticulează, decide, implementează, regularizează. Asigură ordinea. Şi, în timpul rămas liber, crează strategii. Cetăţeanul nu există. Există doar poporul, românii, dragii compatrioţi şi, în vreme de criză, contribuabilii. Statul, multilateral dezvoltat, nu are întrebări, rezerve sau conflicte interne. El funcţionează pe bază de consens. Îşi exercită puterea. Cu certitudinea că se poate reforma doar din interior, în limitele propriei incompetenţe. Prin definiţie, Statul nu are nevoie de alternative. Cînd aparatul birocratic vorbeşte, celelalte sectoare tac.
• Dincolo de Ministere, nu există viaţă?
(Şi) în domeniul culturii, Statul are competenţe. Generale şi totale. Are instituţii prevăzute cu standarde europene şi experţi locali. Are şi ceva resurse, direcţionate subiectiv, căci arta e un domeniu sensibil, diafan, iar funcţionarii sunt oameni, îşi pot permite gusturi personale şi senzaţii culturale. Locale, centrale sau naţionale, autorităţile publice au toate datele/instrumentele să decreteze ce artă/cultură şi ce nu. Să decidă ce e reprezentativ. Restul nu există. Ce nu e finanţat, nu contează. Ce nu e instituţionalizat, e inutil, imoral, ilegal. Ce nu e politic, « strategic », nu se susţine. Nu există culturi. În mediul birocratic creşte doar Cultura, cu C mare. In traducere liberă, politicile culturale înseamnă centralizat, naţionaliza(n)t, folcloriza(n)t, instituţionalizat. Plus acces limita