Primul lucru care se poate spune, cu certitudine, despre cel mai recent volum de versuri semnat de Alexandru Muşina, este că nu-i lipseşte deloc elementul-surpriză. Ceea ce nu înseamnă neapărat că acest volum este mai bun decît precedentele (este la fel de bun), deşi mulţi interpreţi îl vor considera probabil aşa, tocmai ca un efect al elementului-surpriză, care constă în principal în glisarea ameţitoare a planurilor de referinţă, pe care şi le iau atît forma, cît şi materia poetică.

Alexandru MUŞINA, Regele dimineţii, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2009, 72 p.

Şi totuşi, mai nimic nu s-a schimbat, nici în concepţia poetului despre lume şi nici în maniera în care acesta alege (deşi nu ştiu cît mai ţine acest lucru de alegere) să o structureze. Dacă, din punct de vedere formal, poemele sînt construite în acelaşi stil simili-clasic cu care poetul a mai convins şi altădată, recuzita folosită, într-un procent semnificativ de extracţie expresionistă, reprezintă într-adevăr o noutate. Iar dacă mai punem la socoteală şi faptul că esenţa versurilor se face de multe ori susceptibilă de accente metafizice, deşi acesta se dovedeşte pînă la urmă tot un efect al materialului folosit de constructorul universului, în fond tot efemer, al poemului, e clar deja de unde vine surpriza. Şi totuşi, după cum spuneam, la modul esenţial, nu s-a schimbat nimic. Planurile acestea de noutate se dovedesc în cele din urmă transparente şi volatile, iar poemele continuă să facă sens în aceleaşi limite prestabilite ale existenţei, între evenimentul biologic şi cel istoric. Iată o mostră elocventă din poemul Fiii iernii, cu siguranţă dacă nu cel mai bun, printre cele mai bune din volum: „Noi sîntem fiii iernii. Născuţi/ În cîrpe putrede. În zilele/ Cînd Moşul Soare trăgea să moară, undeva/ Dincolo de mlaştini, într-o colibă/ Din oase şi piele de ren.// Mamele noastre