La un moment dat, spuneaţi că teatrul e ceea ce vă împiedică să vă trageţi un glonţ în cap. E o afirmaţie foarte puternică – poate teatrul să aibă astfel de efecte? Nu ştiu, nu ştiu cum se întîmplă, nu am o explicaţie pentru asta – sau, dimpotrivă, am o mie de explicaţii posibile. Pe mine mă ajută să înţeleg ce simt şi să tratez cu asta. Adeseori, pare că după spectacolele dvs. publicul e cel căruia îi vine să-şi tragă un glonţ în cap. Ca actriţă şi regizoare, cum reuşiţi să produceţi un astfel de efect? Cum lucraţi cu echipa dvs.? Nu urmăresc un anume efect. Presupun că vărs viaţa pe o scenă. E ca şi cum ai cădea dintr-odată în lume şi ai vedea cum sînt cu adevărat lucrurile, e ca şi cum ai fi Kaspar Hauser, cazi deodată în lume şi-ţi dai seama că totul se învîrte în jurul meschinăriei, al răutăţii, al mizeriei, al gunoiului, al nefericirii. Schopenhauer nu caută un efect, Cioran – nici el. Pur şi simplu sînt liberi să gîndească, fără slugărnicie. Asta duce la o viziune asupra lumii foarte dură. Actorilor mei le cer să rupă bariera pudorii, a pudorii spirituale. Cu pudoare nu se poate lucra. E obligatoriu să fii radical ca să generezi un conflict în spectator (e ceea ce spuneaţi dvs. în Perro muerto en tintorería/ Cîine mort în vopsitorie)? Radical pînă unde? La fel de radical precum durerea, precum conflictul de a fi în viaţă. Prin definiţie, omul e o fiinţă violentă, de ce să aduci pe scenă doar violenţa, agresivitatea, răul uman? Despre altceva nu ştiu să vorbesc. Vorbesc despre ceea ce-mi face rău. E ca şi cum ai fi înalt sau scund, brunet sau blond. Eu văd genetic rahatul, presupun. De mică sînt aşa. Sînt spectatori care pleacă în mijlocul reprezentaţiei? Ce simţiţi în astfel de cazuri? Înainte mă durea, cînd cineva trăieşte cu o senzaţie de umilire de cînd se scoală dimineaţa, e foarte uşor să te simţi ofensat, pe de altă parte, de aici se naşte toa