Cea mai comentată dintre Nopţile lui Mace-donski e-un vis de Bagdad. In micimea unei odăi, nu-i e dată împlinirea. Si nu e singura înfrângere, într-o întreagă operă de năzuinţi plafonate. „Oricare coperis de casă/ E baltă de lumină" e nădejdea din Excelsior, manifest al volumului omonim, din 1895.

E tipărit la Noua Concordia, şi se vrea o carte cu prieteni, un rai de iertări, de înţelepţiri, clădit pe bucuria simplă a privirii către cer. În calea acestei înălţări uşoare -penitenţă, dincolo de „micile mizerii", nu există - nu stă nici un obstacol. Ajunge să ne-amintim tonurile vioaie ale Nopţii de mai: „Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit;/ Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit./ Simţirea, ca şi bunătatea, deopotrivă pot să piară/ Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,/ Dar dintre flori şi dintre stele nimica nu va fi clintit,/ Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit." Un romantism şi exuberant, şi leneş, găsind fericirea în profitul special pe care ţi-l pot da bunurile comune, e genul acestor însemnări de vară, destul de puţin credibile, cu toată aparenta lor francheţe. Fiindcă, oricât de sublimă, natura rareori poate suplini societatea...

Dacă Noaptea de mai e programul unei dezertări colective, Castele în Spania descântă mântuirea individuală, una foarte lumească, luând, însă, tiparele din Scripturi: „De-ar vrea norocul să-mi zâmbească/ Şi să câştig la loterie,/ Aş duce-o viaţă-mpărătească,/ Ascuns să nu mă mai găsească/ În timp de ani, fiinţă vie." Loteria, care-l nenoroceşte pe dl Lefter (în pielea lui se găseşte Macedonski însuşi, în anii când îl cunoaşte Cincinat Pavelescu, cel care primeşte Castelele... cu dedicaţie), e o sursă de îmbogăţire spre risipă. Nu în societate, cum era tiparul obişnuit, al grandomaniei de berărie sau de cafenea, ci în natură. „Pustia de nisipuri pl