Se culcă devreme si se trezesc în întuneric. E iarnă, nopţile sunt lungi, dar afară, unde frunzele s-au scuturat de pe crengi, răzbate lumina grea de zăpadă. O pisică doarme în băltoaca de soare.

Era mică atunci cînd băiatul era şi el mic, dar ea a crescut mai repede decît el. Totuşi, noaptea, se furişează, cu alunecare posesivă, pe patul lui Kiri. S-au născut la cîteva săptămîni distanţă, el are acum şapte ani, iar ea patruzeci şi şase. Fiul meu e începutul, mijlocul şi sfîrşitul. Cînd era mic, mă luam după el de-a buşilea, amîndoi ne tîram pe duşumelele de lemn, pisica ţesea poteci printre picioarele noastre. Salut, salut, spunea fiul meu, salut prietenul meu bun, flecărarea lui asemenea salutului motocicliştilor din Phnom Penh, Saigon, Vientiane. Ce faci?Salut! Salut! Şi se tîra mai departe, închipuindu-se elefant, car de triumf, nebun aghesmuit.

E amurg acum, la mijlocul lui martie, îi văd limpede dincolo de fereastră. Ploaia îngheţată din seara asta a transformat ramurile în cristale. Casa are două etaje, orientate spre vest, o scară răsucită, vopseaua albă se cojeşte, lăsînd la vedere rugină închisă la culoare. Fiul meu pune un disc. Îl scoate cu grijă din manşeta de carton, îl ţine uşor între buricele degetelor. Se ridică pe vîrfuri şi pune discul pe platan. Ştiu ce disc alege de fiecare dată, ştiu că urmăreşte acul care se ridică şi braţul care se mută deasupra plăcii. Ştiu ce e pe-afară, dar nu şi tăcerea, nu şi gîndurile ce-i vin, mereu îmbulzindu-se, mereu altele, nu şi cum se cern unele de altele şi îşi găseşte fiecare locul.

Kiri este în clasa a doua. Are părul şaten închis, ca al tatălui său, şi ochi frumoşi, sclipitori, de aceeaşi culoare cu ochii mei. Numele lui, în khmeră, înseamnă munte.

Cînd teama îmi depăşeşte curiozitatea - teama că vor privi pe fereastră şi vor vedea maşina asta familiară,