Omoară-mă!, noul roman al Anei Maria Sandu, nu diferă foarte mult ca formulă de Fata din casa vagon, cum susţin unii comentatori. Şi construcţia întregului – realizată dintr-o succesiune de poveşti aranjate pe model „Matrioşka“ –, şi „universul“ feminin închis asupra căruia focalizează naraţiunea, şi restrîngerea teritoriului „realist“ sub presiunea unui plan fantasmatic, şi obsesia ficţiunii devoratoare (devenită, într-un fel, „teză“ în acest al doilea roman ce priveşte cu un ochi spre Igiena asasinului, cartea lui Amélie Nothomb) sînt elemente comune celor două volume de proză ale autoarei. Fireşte, e o constatare, nu o judecată de valoare.
Ana Maria Sandu, Omoară-mă!, Editura Polirom, Colecţia ,,Ego. Proză“, Iaşi, 2010, 224 p.
De altfel, ca şi volumul anterior, Omoară-mă! este o carte scrisă cu meşteşug şi, cel puţin în faza unei prime lecturi, captivantă. Nu prin ceea ce istoriseşte, adică printr-o capacitate imaginativă ieşită din comun sau prin personaje memorabile, dar în mod sigur prin felul cum istoriseşte, prin forţa hipnotică a unui discurs ce reuşeşte să convertească banalitatea sau sentimentalismul în poezie de cea mai bună calitate. Proza Anei Maria Sandu este esenţialmente proza unei estete – cu toate eforturile pe care autoarea le face pentru a transgresa o formulă închegată în primul rînd din reverie şi din contemplaţie.
Şi în Fata din casa vagon, şi în Omoară-mă! citim o foarte frumoasă proză de atmosferă. În ambele cărţi acesta e, de fapt, punctul forte. Doar că în primul caz descripţia estetizantă se integrează într-o autoficţiune mascată, iar în al doilea, într-o construcţie mai „obiectivă“, unde proiecţiile fantasmatice sînt incarnate de cele cîteva personaje ale unei poveşti „senzaţionale“. Repet: substanţa e aceeaşi în cele două romane – analiza unor cazuri de bovarism, descrierea unor existenţe fem