Opera lui Max Blecher "este fără corespondenţă in literatura română" (Saşa Pană) şi a absorbit din intreaga sa "viaţă adevărată", tragedia vieţii de infirm. Adolescentul Blecher, după obţinerea bacalaureatului, "pleacă la Paris pentru a urma facultatea de medicină, dar trebuie să renunţe din primele luni de a se mai duce la cursuri, având coloana vertebrală atacată de morbul lui Pott. Incepind cu 1928, de la vârsta de nouăsprezece ani, Max Blecher işi trăieşte restul zilelor, până la sfârşitul prematur, imobilizat pe spate, mai mult prin sanatorii maritime de tuberculoză osoasă, de la Berck pe coasta franceză a Canalului Mânecii la Tekirghiol pe litoralul nostru. Tânărul condamnat de boală este un intelectual efervescent, cu interesul deschis deopotrivă literaturii, filozofiei, picturii şi muzicii".
Blecher ca un "mare amator de muzică bună, are la indemână un patefon, la care ascultă ceasuri intregi discuri cu inregistrări din concerte. Bach este unul dintre compozitorii preferaţi de el". In clipele de aparentă linişte, prietenii il surprindeau lucrând "in aceeaşi poziţie in care dormea şi in care mânca, cu caietul sprijinit de o scândură cu picioarele retezate pieziş, pe care o avea potrivită pe genunchii indoiţi prin anchilozare". (Dinu Pillat)
Insingurarea bolnavului lipsit de speranţă cunoaşte trăiri teribile unde "totul imploră o soluţie". Intins in pat, cu respirările incorsetate, apar trăiri şi sentimente prin care distanţele sufleteşti şi temporale se estompează. Astfel că "senzaţia de depărtare şi singurătate in momentele când persoana mea cotidiană s-a dizolvat in incosistenţă e diferită de orice alte senzaţii. Cind durează mai mult, ea devine o frică, o spaimă de a nu mă putea regăsi niciodată".
Neputinţa de regăsire aduce pe buze "teribila intrebare cine anume sunt", iar răspunsul nerostit vreodată "trăieşte in mine ca un corp in i
