Propunând ca temă a lunii iunie pentru România literară chiar tema din acest an a colocviului de la Neptun, Mărirea şi decăderea personajului în ficţiunea literară, formulez o întrebare simplă: care sunt raporturile dintre autor şi personajele sale?
Cred că acestea se rezumă cel mai bine prin metafora oglinzilor: cu fiecare nou personaj, autorul obţine o imagine a sa în oglindă; dar, de la sine înţeles, oglinzile sunt diferite, fiecare dintre ele aduce alt factor de deformare.
Ceea ce interesează în chip deosebit din această gamă infinită de oglindiri sunt, evident, cele două limite sau, altfel spus, cele două imagini în oglindă extreme. La un capăt, întâlnim deformarea maximă, concretizată în acele personaje răsturnate, care n-au nimic comun cu autorul, pe care acesta, într-o acţiune de sporire inspirată a realului, le creează eminamente din imaginaţie, ludic şi experimental, cu dorinţa secretă de a păşi în ţinutul interzis, cu tentaţia exerciţiului de virtuozitate absolută (joaca de-a zeitatea, o zeitate uneori decăzută şi parodică, alteori o zeitate verbală adevărată). Un exemplu concludent în acest sens ar fi personajul din Metamorfoza. Când construieşti un tip ca Gregor Samsa nu te poate ajuta deloc nici experienţa ta, nici a altora. Ai nevoie de altceva, de o altă însuşire, pe care o numeam cu un termen imprecis imaginaţie sau, cu altul la fel de vag, al şaselea ori al şaptelea simţ. Iar ca să descrii convingător pentru cititor ceva ce nici tu, autorul, şi nici el n-aţi cunoscut direct, cum ar fi transformarea în gândac, ţine de miracol şi e un monopol al artiştilor geniali.
La limita cealaltă, întâlnim factorul de deformare zero, totuna cu autobiograficul, cu asumarea de către autor a condiţiei de personaj. Este tendinţa momentului, astăzi atâţia autori păşesc pe acest drum, cu fascinaţie s-ar zice. Mărturisesc c
