Ar fi trebuit (şi am vrut) să scriu textul ăsta ieri, după ce am văzut filmul lui Constantin Popescu, Portretul luptătorului la tinereţe. Doar că am fost atât de asaltată de emoţii şi informaţii încât nu am fost în stare să leg două cuvinte. Am aşteptat să se cearnă totul, să se aşeze lucrurile, ca să pot scrie un text din care să rămâneţi cu ceva.
De la bun început vreau să spun că filmul şi regizorul în cauză au fost pe nedrept neglijaţi de organizatorii festivalului. Din punctul meu de vedere, nu li s-a dat importanţa cuvenită. N-am înţeles de ce nu a existat o conferinţă de presă, aşa cum au existat pentru restul cineaştilor români, şi n-am înţeles de ce, la sfârşitul vizionării, nu a fost o sesiune de întrebări şi răspunsuri cum a existat la celelalte filme.
Nu cred că lungimea filmului (163 de minute) a fost de vină. Vreau să cred că a fost doar o scăpare şi că, în faţa organizatorilor TIFF, nu a contat scandalul iscat aiurea la Festivalul de la Berlin de Institutul “Elie Wiesel” (sinceră să fiu, mă scoate uneori din sărite modul în care evreii se folosesc de Holocaust). E mare păcat şi o mare greşeală dacă organizatorii TIFF l-au considerat un film incomod, care trebuie popularizat cât mai puţin.
Portreul luptătorului la tinereţe e un film necesar. Necesar de făcut şi necesar de văzut. Dacă ar fi după mine, l-aş distribui în şcoli, la orele de istorie. Evident, poţi să-i găseşti hibe dacă ţii neapărat. Te poţi plânge că e prea lung, că e ficţiune cu iz de documentar, că e filmat ciudat, că e aşa şi pe dincolo. Te poţi plânge chiar şi că nu cântă nimeni în tot filmul niciun cântec legionar, aşa cum m-am plâns eu când am văzut trailerul iniţial, ştiind istoria reală a personajelor din film (o prostie să mă plâng de aşa ceva, acum recunosc).
Dar indiferent ce defecte reale sau închipuite îi găseşti, nu poate să nu ţi se ridice părul pe m
