Multă lume îi pune la zid pe dascăli pentru că n-au participat la grevă decât în mică proporţie.

Deşi se numără printre cei mai afectaţi de măsurile de austeritate propuse de guvern. Am mai spus-o: absenţele profesorilor de la catedră sunt pe vecie nemotivate. Sunt de partea dascălilor în refuzul lor de a îngheţa anul şcolar şi universitar. Dacă sindicatele din învăţământ ar fi procedat cu mai multă minte, ar fi exceptat bac-ul şi licenţa de la îngheţare, limitând măsura la examenele de sfârşit de semestru şi de an.

În această eventualitate, nu ar fi existat riscul pierderii dreptului de înscriere a absolvenţilor de liceu la concursurile de admitere în facultăţi în cursul acestui an şi al licenţiaţilor la concursuri de post. Lipsa de nuanţe a compromis o acţiune legitimă şi i-a pus pe dascăli în dificultate. Ce ar fi putut să le spună ei, dacă blocau anul, elevilor din clasele terminale sau studenţilor care sperau să-şi ia licenţa şi care nu voiau să fie un an şomeri? Cum m-am aflat eu însumi într-o astfel de situaţie (nu din cauza unei greve, fireşte), pot să declar cu mâna pe inimă că nu e una de invidiat.

Rămân la părerea că meseria de dascăl nu este doar una dintre cele mai nobile, dar şi una dintre cele mai exigente. Modelele noastre, ale tuturor celor care au trecut prin şcoală, au fost dascălii noştri. Nu neapărat şi nu totdeauna părinţii. După 1989, părinţii au devenit, şi ştiu bine ce spun, cei mai perculoşi inamici ai şcolii, îndeosebi dintr-o dorinţă agresivă şi necritică de a-şi vedea copiii înzestraţi cu diplome, indiferent de valoarea acestora.

Cum ar trebui apreciată atitudinea acelor părinţi care, nesocotind interesul ori vocaţia copiilor lor, îi silesc să urmeze licee ori facultăţi care lor, părinţilor, cu gândirea lor datată, li se par a le asigura odraslelor cariere bănoase? Aceşti părinţi sunt direct răspunzători de înflorir