M-am întrebat adesea de ce fac oamenii sex după divorţ. Adică nu oamenii divorţaţi împreună cu oameni diferiţi de aceia de care au divorţat, ci tocmai cu aceia de care taman s-au despărţit cu acte. Cum ar veni, dacă tot mă angajez într-un demers obositor, solicitant, plin de frustrări, cel mai probabil, trist, istovitor, extenuant şi mai cu seamă enervant, de ce odată oficializată trebuşoara să merg să mă arunc în braţele idiotului sau nemernicei alături de care am petrecut un episod anxios din viaţa mea? Zic.
Apoi, fireşte, mă apuc să-mi şi răspund. Motivele de divorţ pot fi cu duiumul, desigur, în funcţie şi de năstruşnicia din capetele acuzaţilor, ca să zic aşa. Afară de motivul care acuză nepotrivirea de caracter tradusă prin lipsa provocării plăcerii comune în timpul actului sexual, raţiunile pot fi multiple şi pot ţine de modul în care el alege sau nu să facă pipi pe capac, de modul în care ea alege sau nu să prepare hrana zilnică a gospodăriei, necesară traiului civilizat, judecata poate de asemenea avea în vedere igiena şi curăţenia la locul traiului comun, insistenţa rudelor de gradul unu de a vizita cuplul, de a-şi petrece chiar nopţi pe canapeaua cuplului şi mai cu seamă nevoia obsesivă a mamelor cuplului de a-şi vârî nasul borcănat şi degetele miţoase prin rafturile şi vitrinele gospodăriei. Totodată şi cu nimic mai puţin important, argumentele rupturii pot ţine de corodarea legăturilor sentimentale care i-au legat la un moment pe cei doi, precum şi de plictisul intervenit între timp, plictis soldat în cele din urmă cu un sictir total, din pricina faptului că lehamitea iniţială nu a fost tratată la timp şi corespunzător prin mijloace curative adaptate situaţiei şi mai ales prin efort, dăruire şi abnegaţie. În plus, temeiurile divorţului mai pot fi legate, şi nu de puţine ori, de pofta unuia dintre parteneri (sau poate chiar a amândurora) de a
