Există o întreagă filozofie a tăcerii. Trebuie doar să o... căutăm. Există chiar şi o chimie a tăcerii; o întreagă literatură a tăcerii şi mai ales o admirabilă artă a tăcerii. "Tăcerea e ca mierea", spune un proverb. E adevărat, atunci când nu ai ce spune, şi, mai ales, cui spune. Tăcerea e semn de înţelepciune, atunci când trebuie să fii rezervat; când împrejurările o cer.
Mulţi dintre noi tac prea mult, în timp ce alţii se simt parcă datori să vorbească la nesfârşit.
S-au dus însă vremurile când eram obligaţi să tăcem: tot timpul şi în orice împrejurare. Nu de alta, dar dacă făceam greşeala să articulăm vreo nemulţumire sau vreo revoltă, am fi rămas muţi pentru multă vreme. Au păţit-o destui. Dar au venit alte vremuri, mai tulburi, se pare, mai învălmăşite: acum suntem în situaţia de a vorbi, fiecare cu sine însuşi. Sau însăşi. Nu ne-ar deranja, dacă am avea prea multe să ne spunem, nouă înşine. Să ne strigăm câte ceva, în gura mare. Pentru că astăzi noi nu mai contăm în faţa noastră. Realitatea contează. Iată un monolog tipic românilor ajunşi în punctul culminant al tăcerii. O altă formă de tăcere. Tăcerea uimită. Tăcerea revoltei. Expresivă, în mod deosebit, prin refuzul de a vorbi. Sigur, nu va dura prea mult. Cert este că, de la ultimele vociferări ale protestanţilor bugetari - din Bucureşti şi din toată ţara - care au solicitat guvernului rezolvarea situaţiei dramatice în care au fost aduşi, peste noapte, mulţi români afectaţi de criza socială au amuţit.
Pe de altă parte, nici Puterea nu e în stare să articuleze vreo explicaţie... inteligibilă. Preferă să tacă şi să facă ceea ce şi-a propus: ieşirea din criza economică şi financiară pe seama puţinului primit de pensionari, şomeri şi de cei care au norocul să mai lucreze.
Se aude că Guvernul este total lipsit de o viziune capabilă să instaureze măsuri anticriză. I se cer opoziţiei
