Fiecare microbist cunoaşte o aritmetică sentimentală complicată, iar un Mondial durează, rareori, doar o lună de zile.
Există o vârstă la care, deja, cei mai buni jucători din lume sunt mai tineri decât tine. E timpul când înţelegi că, dacă eviţi cancerul galopant, accidentele îngrozitoare, vulcanii agitaţi şi depresiunile nervoase, unu-două Războaie Mondiale, sfârşitul lumii şi toate celelalte, ai dreptul să speri la alte câteva Campionate Mondiale de fotbal.
E timpul când, deja, este evident că viaţa nu îţi va oferi suficient de mult încât să poţi ignora perfecţiunea unei pase cu latul la un turneu final, în faza grupelor. Când, deja, orice Mondial e aproape ultimul, abia atunci, leii de pe tricoul Angliei şi cuvintele de pe steagul Braziliei încep să însemne la fel de mult ca la început.
Fiind vorba de trei minute şi patru secunde de geniu, clipul lui Alejandro González Iñárritu nu a trecut neobservat. „Write the future" e aşa: Didier Drogba preia o minge, driblează ca Saeed Al-Owairan, ultimul profet al fotbalului arab, cerul se iluminează şi inima Africii bate o bucurie grăbită, Fabio Cannavaro respinge de pe linia porţii, Italia toată e un cabaret, Rooney pierde uşor un duel, lira sterlină se prăbuşeşte, tabloidele jubilează, Wayne, nebărbierit şi îmbătrânit, dezolat ca un vieţaş, se refugiază într-o rulotă, la periferie, departe, unde a ajuns totuşi un Frank Ribery foarte comercial, pozând christic.
Trezit din coşmar, acest cavaler al proletarilor de pretutindeni goneşte nebun, învie lira sterlină şi este înnobilat de regină, ceea ce, să recunoaştem, pentru un copil sărac şi abrutizat din Liverpool este totul. Mai târziu, Ronaldinho îşi dansează fotbalul şi planeta toată devine un zâmbet, Cristiano Ronaldo vede lumea de sus, de pe soclu, se face linişte şi Mondialul e gata să înceapă.
Şi în timp ce ei, nemuritorii, scriu viitorul,
