N-am înţeles niciodată cum funcţionez. În timp ce în jurul meu oamenii trăiesc imperativul de a fi mai fideli, mai devotaţi, mai generoşi cu timpul lor la fiecare început de poveste romanţioasă, eu şifonez de prima oară scrobeala bunei impresii.

Imediat cum simt că timpul meu trebuie să se împartă la doi (indiferent că e o împărţire care-mi face plăcere sau care împrumută ceva din asperitatea de convenienţă socială) mă ghemuiesc defensiv şi ciuntesc din timpul alocat persoanei de lângă mine. Îmi imaginez că cei din jur mă privesc cu surâs zeflemitor şi abia aşteaptă să mă acuze de neglijenţă- ca profesionist, ca prieten, ca partener de sport. Şi atunci caut să preîntâmpin blamările lor şi să-mi demonstrez întâi mie şi apoi lor că un început de relaţie, cu toate clişeele lui de acomodare, nu e nici pe departe cronofag. Mă aglomerez de taskuri, îmi sun prietenii cu duiumul şi în timpul limitat rămas între toate astea, o strecor şi pe ea. Însă jonglarea asta îmi menţine fericiţi doar superiorii, amicii şi ego-ul cu pretenţii pretutindenare. Şi pare anacronică angajamentului emoţional asumat.

Nici la capitolul fidelitate nu stau cel mai bine, deşi anterior începutului de relaţie aş fi fost departe de titulatura de cuceritor. Mă autovalidez şi-mi demonstrez că nu aparţin nimănui, erijând în seducător profesionist, jucându-mă cu flirtul şi întreţinând gelozii chiar dacă nu înşel vreodată în întreaga accepţiune a termenului.

Când se ajunge, în fine, la reproşuri, analizez şi-mi dau seama că tendinţa asta de a partiţiona atent timpul vine, culmea, dintr-un devotament subconştient faţă de relaţie. E o formă-reflex de a face relaţia să reziste mai mult, de a nu consuma din primele zile tot ce e de consumat. E un dozaj necesar pentru fericirea pe termen lung. Pe de-o parte pentru că nu intervine niciodată rutina şi suprasaturarea, pe de alta, pentru că