Povestea pe care vreau sa v-o spun are parfumul strazilor inguste si pietruite din vechile asezari transilvane. E o poveste de dragoste despre care s-a vorbit multa vreme in urbea linistita de pe Somes si care s-a incheiat nefericit, intr-o dimineata de septembrie. Am cunoscut-o pe eroina principala, si ceea ce am sa va povestesc este dincolo de legendele care au circulat, ani de-a randul, pe seama iubirii ei pentru fiul organistului de la biserica din piata mare si, mai ales, dincolo de vorbele spuse in raspar de catre cei care o credeau doar o nebuna, una dintre acei nenumarati saraci cu duhul care bantuie dintotdeauna strazile oraselor
Paznicul pietei
Puteai s-o vezi zilnic, de departe, de cum intrai in piata centrala, asezata pe una dintre banci. Parea o batranica asteptand rabdatoare pe cineva, poate vreun nepot, sa vina de la ora de muzica, sau poate vreo prietena din tinerete, cu care sa petreaca un ceas de amintiri din alte vremi. Doar daca te apropiai mai mult, iti dadeai seama ca era totusi ceva ciudat in prezenta ei, ceva nelamurit, in felul in care privea peste lucruri si oameni, ceva care te facea sa intorci capul, dupa ce-ai trecut pe langa ea. Era imbracata mereu intr-un balonzaid gri-albastrui, lung, ce-i tinea racoare vara si o apara de frig in toamnele cetoase, iar pe cap purta o palarie, mai degraba barbateasca, sleampata si fara nici o forma. Chiar si cand ploua, statea pe aceeasi banca, mereu aceeasi, cu fata catre turnul bisericii, ca un paznic credincios al locului. Nu o interesau oamenii care treceau pe langa ea, parea pierduta cu totul intr-o lume care n-avea de-a face cu ce se intampla in jurul ei. La ora fixa, adica ori de cate ori clopotele din turnurile bisericii bateau, isi desfacea pungile nenumarate, pe care le purta dupa ea, dezlegandu-le pe fiecare cu rabdare, si scotea de-acolo, dupa indelungi cautari, cate o
