Cel mai bine e să fii «privitor ca la teatru», vorba poetului. Dar întrebarea e: poţi? Şi dacă poţi, mai ai vreo şansă?
N-am spus niciodată că situaţia ar fi simplă. Nici n-am afirmat că ar fi posibil să ieşim din ea - ţac, pac - trosnind din deşte. Înţeleg, chiar dacă nu-mi convine, că sacrificii trebuie să facem, că afurisita de curea tot o vom strânge. După ce populaţia a finanţat din buzunarele ei drumurile desfundate, afacerile perdante, clădirile goale, podurile prea joase, expertizele nimănui, băncile de stat prăbuşite, achiziţiile pe sprânceană, fondurile pentru partid, jocurile piramidale şi, pour la bonne bouche, poşetele, automobilele ori reşedinţele anumitor doamne şi domni, tot noi suntem cei chemaţi să urnim căruţa.
Fără acest pas înapoi, nu ieşim din fundătură. E aproape inutil să ne întrebăm cine e vinovat. E superfluu. Cel care guvernează, când lucrurile ies rău, e întotdeauna vinovat. Dar e la fel de grav dacă-l lăsăm pe tolomac să ne poarte în continuare de grijă. Eu nu cred deloc în zicala resemnată, pur românească: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău." Alături de sacrificii, guvernul nu pune nicio soluţie economică. Doar acelaşi bla-bla cu „vom face, vom investi, ne vom ruga lui Dumnezeu..."
Mulţumesc, pot şi singur!
Că situaţia e gravidă şi prezită umflături e un fapt. O amuzantă consecinţă e intrarea caselor de pariuri în ciorba politică. Şansele demnitarilor de a rămâne în jilţ, ori neşansa care i-ar face să le părăsească, judecate corect, ar aduce bani buni pariorilor. Curat haz de necaz! Închipuiţi-vă o astfel de afacere declanşată la bordul Titanicului: „În cât timp ne scufundăm?" Să te ţii, pariuri pe sume astronomice! Numai că România nu are voie să devină Titanic, chiar dacă un căpitan încăpăţânat şi-o ceată de matrozi ameţiţi o ţin langa către aisbergul final. Asta e, acum, problema Opoziţiei.
Iar eu, simplul
