Aglaia nu era rea la durere, suportase multe in viata si n-ar fi crezut ca se poate lasa batuta. Cu eforturi imense, mai mult tirindu-se, a reusit sa iasa la soseaua care taia padurea. Nu era mult pina la apusul soarelui si Aglaia lui Vasile Haisan se grabea sa iasa din padure. Drumul sau devenise dificil din cauza unui sac enorm plin de ciuperci. De data aceasta, ceva nu era in regula. Sacul devenise prea greu si o durere ciudata ii cotrobaia prin burta, cu o intensitate crescatoare. Femeie tinara, chiar voinica, nu se alarma prea usor si era convinsa ca asa cum venise durerea aceea, tot asa o sa si treaca. - O sa ma prinda noaptea in padure, isi zice, putin ingrijorata. Acasa o asteptau alte indatoriri, mulsul vacii, mincare la copii si apoi gobaile, porcii si alte munci care cereau efort. Era preocupata de multitudinea treburilor care cadeau doar in sarcina sa. - Sa-mi trag sufletul putin, spune, asezindu-se pe un pietroi ratacit in padure. Sederea se prelungeste peste pauza scurta pe care si-a propus-o si-i vine greu sa porneasca din nou la drum. - Doamne, nu-i de gluma cu durerea asta, ce ma fac acum? Isi da drumul la lacrimi cind constata ca n-are putere sa ridice sacul. Avea nevoie de o variatie in pregatirea mesei si ciupercile astea ar fi fost minunate. - Doar nu ma voi lasa sa mor pentru niste ciuperci, concluzioneaza resemnata. Plec fara ele si am sa revin. Doar ca, cu sau fara sac, durerile se inteteau tot mai rau. Aglaia nu era rea la durere, suportase multe in viata si n-ar fi crezut ca se poate lasa batuta. Cu eforturi imense, mai mult tirindu-se, a reusit sa iasa la soseaua care taia padurea. - Ramin sa mor aici, daca Dumnezeu nu ma ajuta... Se gindea la copii, toti mititei, se gindea la Vasile, care venea sleit de puteri seara tirziu. Lucra la constructii in oras si deseori se obosea sa vina acasa, mergind, de regula, cite 6 km pe jos. Dimineata face