Când colega mea de la Divizia Carte, Carmen Dincă, a dat buzna în şedinţa de pagina 1 de la „Adevărul“, mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva important.
Lucrăm sub acelaşi acoperiş de mai bine de doi ani, dar Carmen n-a întrerupt niciodată o şedinţă a ziarului. Dacă a făcut-o acum, înseamnă că s-a întâmplat fie ceva grav, fie ceva deosebit.
Din fericire, Carmen a fost mesagera veştilor bune. A zis doar atât: „A venit cartea!". Şi mi-a întins două exemplare: unul desfăcut, numai bun de răsfoit, altul sigilat în ţiplă. Erau aduse de la peste 1.000 de kilometri, din nordul Italiei.
Primul impuls a fost să le pipăi, să le mângâi, să le simt. Grazie, Grafica Veneta! Cartea a fost tipărită, într-adevăr, superb. Chiar şi peste aşteptările autorului, ale cărui pretenţii sunt mereu ridicate.
Al doilea impuls a fost să le sărut. Am uitat, pentru o clipă, că sunt înconjurat de o duzină de colegi. Dar m-au înţeles cu toţii: sub ochii lor, medicul de la maternitate îmi aducea copilul abia născut. Şi era tare frumos! Nu plângea, nu cerea de mâncare, ci mă privea temător: oare ce părinte o mai fi şi ăsta?!
Un părinte care-şi ia copilul acasă şi care, din acea clipă, nu-şi doreşte nimic mai mult decât ca odrasla să-i supravieţuiască. El, părintele, poate muri liniştit dacă ştie că predă ştafeta propriei creaţii. Am aşezat în bibliotecă, aşadar, cele două exemplare ale cărţii - unul desfăcut, altul sigilat -, ferm convins că ele îmi vor supravieţui. Un om norocos poate trăi o sută de ani, o carte bună nu are moarte.
Un coleg m-a întrebat: cum să ţii o carte în ţiplă pe vecie? Simplu: e la fel ca şi cum ai pune un mesaj într-o sticlă, ai sigila-o şi ai încredinţa-o oceanului. Cine ştie dacă o va găsi cineva? Şi dacă da, atunci cine - un marinar, un sălbatic sau un rechin?
Când eu nu voi mai fi, din bibliotecă vor continua să privească och
